Dupa arhi-mediatizatul caz al pustanului care se presupune ca s-ar fi sinucis din dragoste pentru profesoara sa, am observat ca presa incepe sa sape sa scoata la suprafata toate cazurile de genul. La un moment dat era o intrebare pe ecran la un post cica “Cunoasteti profesori implicati in relatii cu elevii lor?”. Disperati efectiv de scandal.
Insa nu de asta vroiam sa scriu neaparat, ci mai degraba de prostia actului in sine. De faptul ca unii aleg sa se sinucida din “dragoste”. Nu o sa reusesc niciodata sa-nteleg cum poti sa recurgi la asa ceva din dragoste. In primul rand asta e un semn ca de fapt nu e deloc vorba de dragoste, e vorba de o disperare legata de faptul ca exista ceva pe lumea asta ce nu poti obtine. Cel mai des se intalneste la cei rasfatati, cred ca un om normal este capabil sa realizeze ca nu poate avea tot timpul ce si-ar dori. Sau macar ca ce-si doreste nu este neaparat si ce-i mai bun pentru el. De fiecare data vad cum se dau cu parerea tot felul de psihologi, niste pareri de doi bani. In afara de faptul ca zic ca persoana respectiva era disperata altceva nu zic. Intr-adevar e nevoie de cateva diplome sa realizezi ca un om care se sinucide e disperat.

Din pacate cazurile de genul vor fi din ce in ce mai dese. Mai ales in generatiile ce vin dupa noi. Pai ce credeti ca o sa se aleaga de acei copii ale caror parinti sunt plecati la lucru in alte tari si locuiesc cu bunicii? Sau mai rau, singuri? Sau de aceia care stau singuri de dimineata pana seara, parintii fiind ocupati cu serviciul? O sa iasa niste copii foarte lipsiti de dragoste, care vor incerca cu disperare sa suplineasca lipsa ei, si in momentul in care vor avea o relatie, vor atarna totul de acea relatie, si daca nu va iesi cum spera ei, se vor sinucide. Pentru simplul fapt ca pentru ei altceva mai bun nu exista, dat fiind cum au crescut.

Tind sa cred ca acesta e unul dintre blestemele societatii moderne…lipsa de dragoste si sinucideri in masa.

Voi ce ziceti?