Intre exprimare libera si penibil.
M-a lovit zilele astea o idee (de fapt mai multe) stand si analizand (din nou) ce se-ntampla oarecum in jurul meu. Stau si observ cum prinde tot mai mult avant curentul de a te exprima liber, netinand cont de nimeni. Adeptii acestui curent spun ca nu ar trebui sa ne pese de ceea ce crede lumea, ca ar trebui sa ne manifestam asa cum suntem de fapt, si ca nimeni nu ne poate lua dreptul la libera exprimare.
Adevarul e ca exista o linie foarte subtire intre exprimare libera si penibil. In esenta, suntem oameni, si adevarul crud este ca la radacini, toti suntem praf (pacatul mostenit, caracterul praf, etc etc) iar problema e ca in acest proces de “a-ti da drumul”, care apropo, se trage de la hippioti (lunga poveste, poate o zic altadata), incepi sa pierzi controlul, si la un moment dat o sa iasa la suprafata lucruri care n-ai fi crezut ca le ai in tine.
De asta sunt impotriva extremei de a-ti manifesta personalitatea la maxim 24/24, pentru ca niciodata nu se termina cu bine. Desigur, partea proasta e ca nimeni nu are curajul sa le zica ca de fapt nu sunt deloc “cool”, ci sunt penibili de tot cei ce fac asa ceva. Motivul? Sunt prea penibili ca sa aiba cineva curajul sa le zica ceva.
Acum pentru cineva care ma cunoaste, si stiu ce-i trece prin cap, vreau sa-i zic ca nu, nu cred ca solutia e sa tii totul inauntru. Cred ca solutia e sa schimbi ce-i inauntru (versetul cu pazeste-ti inima ca din ea ies izvoarele vietii, etc).
Daca fac pe neintelesul enigmatic, super-inteligent si n-ati inteles nimic, anuntati-ma, si poate scot si eu o carte dupa ce mai adun cateva posturi din astea. Dupa care va santajez emotional pe toti care ma cunoasteti sa mi-o cumparati.












