De cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Partea proasta e ca unii nu-si dau seama nici dupa.

Post-ul asta am vrut sa fie despre critica, sau despre a judeca mai exact, problema cu care bag mana-n foc ca nu doar eu ma confrunt. De multe ori am ajuns aproape sa o elimin, pentru ca apoi sa se-ntample ceva si sa revina-n forta. Foarte dureros. Ascultam odata o predica de-a lui James in care zicea ca motivul pentru care n-ar trebui sa ne judecam unii pe altii este simplu: suntem robi unor vicii diferite. Cu alte cuvinte, daca cel de langa tine are o slabiciune pentru alcool (exemplu random) si tu n-ai nici o problema cu asta, asta nu inseamna deloc ca esti mai bun decat el. Desi sa fim sinceri asta-i senzatia pe care o avem. Adevarul crunt este ca probabil tu ai o problema intr-un domeniu unde el e as. Si atunci din nou intreb, oare care-i mai bun?

Mi-au venit in minte niste exemple personale, in care n-am judecat si in care am judecat si precum zice si titlul am pierdut (aproape) totul, intr-o secunda.

Prin liceu, la fel ca si voi, ma refer acum la cei care n-ati fost la licee crestine (aka LTBE si LTP) am fost deseori luat la misto pentru faptul ca eram “pocait”. Ironic, cat timp nu eram pocait adica clasa a 9-a si jumate din a 10-a eram 2 pocaiti in clasa. Dupa ce mi-a venit mintea la cap (adica Dumnezeu a avut mila de mine) am ajuns sa fiu singurul crestin (e mai lunga povestea, partial eu am fost de vina ca am ajuns singurul).

Practic din acea clipa, orice resentiment, ura, sau orice frustrare pe care o aveau colegii legata de Dumnezeu, pocaiti, biserica o redirectionau asupra mea. Nu pot sa zic ca am rezistat eroic, pentru ca as minti. Am fost lovit, am lovit (rareori ce-i drept si in situatii extreme) dar asa treptat pe parcurs am ajuns sa ma impac cu ideea. Ma gandeam ca liceul nu-i locul in care sa-mi ating potentialul maxim asa ca am zis ca nu trebuie sa fiu cel mai bazat de pe acolo.
De la intrebari de genul “la voi ii pacat sa folositi prezervativ de sunteti asa multi?” pana la intrebari pe care nu pot sa le scriu aici. Ar fi multe lucruri, dar nu vreau sa le zic aici. Paradoxul era ca de fiecare data cand aveau o problema sau ceva, tot la mine veneau, iar eu niciodata nu-i refuzam. Si nu ma refer neaparat la treburi de calculatoare.

In 4 ani am ajuns sa-i cunosc, si sa stiu cam cum reactioneaza fiecare. Pe unul dintre ei, cel care intotdeauna trebuia sa iasa cumva in evidenta, tot timpul trebuia sa provoace pe cineva (inclusiv pe mine), sa dovedeasca cumva ca el e mai bun decat restul. Unul din acei smecheri ai clasei, cum aveati toti probabil.
Evident ca mi-am dat seama ca ceva nu e-n regula, banuiam si ce, asa ca atunci cand a venit vremea sa ne semnam albumele de sfarsit de an, a ajuns si albumul lui la mine. Acuma stateam si ma gandeam, sa-l tun pentru fazele care mi le-a facut pe parcursul anilor, sau sa-i zic ceea ce stiam ca are nevoie sa auda. Stateam si ma gandeam, si pana la urma i-am scris ce aveam de scris, iar la final am adaugat “si nu uita ca orice ai face, exista Cineva acolo sus care te iubeste”, si i l-am dat. Nu am vazut cum a reactionat pe loc, de fapt n-a reactionat nicicum. Mi-am zis ca l-am calcat pe nervi acuma si parca vad ca o sa ma ia la misto.

Insa timpul a trecut, si a venit banchetul. Aici ca de obicei, s-a inceput sa se bea, si desigur ca si acest coleg a inceput sa bea. A venit insa la mine si mi-a spus ca ar vrea sa vorbim in privat. Nu era beat inca, dar avea sticla-n mana. Am trecut peste sticla si am mers sa vorbim. Primul lucru care m-a intrebat a fost daca stiu ceva. Ca de unde am stiut eu de situatia lui de i-am scris aia. A fost foarte socat. Mi-a spus ca de fiecare data cand citeste, greu se poate abtine sa nu planga. Apoi a inceput sa-mi povesteasca toate amarurile lui (si nu erau putine) tot ce avea pe suflet. Practic toata noaptea la banchet asta am facut, am stat de vorba cu el. Mergeam sa mancam, apoi mergeam iar sa vorbim. Toata lumea se mira, ca se stia ca eram intr-un fel semi-dusmani. Am ajuns sa-i spun de Dumnezeu, de evanghelie, de tot, si a fost chiar foarte foarte aproape de a se intoarce. Dar ca de obicei “prietenii” si-au facut datoria. Presiunea de grup era prea mare.

Ideea de baza este ca daca-l tunam pentru faptul ca-si batea joc de pocaiti (pe astia ii ura cel mai mult), pentru faptul ca bea, sau pentru faptul ca are boala iesitului in evidenta, nu as fi rezolvat nimic. Eu zic ca asta-i un exemplu clar de ce se-ntampla cand inlocuiesti critica cu iubirea (ce ciudat suna).

Asa ca nu vi-o mai luati la cap cand vedeti pe unul ca esueaza intr-un domeniu, pentru ca garantez eu ca poate tu esuezi mult mai mult in alt domeniu. Pune mana si ajuta-l.

As povesti si faza in care n-am mai inlocuit critica cu iubirea si m-am facut de ras intr-un mod in care in viata mea n-am crezut ca o pot face (si chiar m-am facut in multe feluri de-a lungul vietii). Dar e prea recenta, poate peste cativa ani.