Am auzit de curand o povestire la James, foarte simpla, si foarte interesanta.

Se zice ca era intr-un autobuz o mama cu fetita ei. Fetita avea o punga cu bomboane, si la un moment dat mama ei ii cere o bomboana. Fetita sta si se uita atent la ea…si ii spune:
- Daca vrei iti dau hartiile…
La care mama:
- Nu…da-mi o bomboana…
La care fetita baga pumnul adanc in punga, scoate toate bomboanele si intinde mana cu punga goala catre? mama sa:
- Uite, poti sa iei punga.
La care mama, din nou:
- Nu, da-mi o bomboana.
Fetita vede ca nu merge nicicum, incearca sa negocieze:
- Uite ma lasi sa le tin eu putin in gura, si? dupa ce termin ti le dau tie, bine?
Mama din nou insista, dar incapatanarea fetitei era prea mare.

Suna ca o povestire de copil rasfatat, nu? Ei bine, v-ati mira cat de mult semanam noi cu acea fetita. Pentru cine nu s-a prins inca, exact asa facem noi cu Isus, cum face acea fetita cu mama ei.
Am vrea sa fim crestini, sa fim pocaiti, sa fim crestini exemplu, dar parca ce-i mult e mult. Ii spunem, ok Doamne, prima oara imi termin scoala, imi fac facultatea, imi intemeiez o familie, imi gasesc un job bine platit, imi traiesc viata alaturi de familie, si apoi vedem.

Ce e interesant este ca totusi, avem curajul sa emitem pretentii la rugaciuni. Vrem aia, aia sau aia, sa se-ntample aia sau aia, si pe cat posibil, cat de repede si fara durere.

Am observat ca e plin de oameni la noi in biserica, de tot felul, de la muncitori, la studenti, la manageri, la patroni, directori, tot felul de meserii, care totusi vin la biserica, si se asteapta ca Dumnezeu sa lucreze, sa vada lucruri, sa fie miracole, sa fie de toate. Nu e nimic rau in asta, dar e ca si cum i-am zice la Dumnezeu (stiu ca o sa sune scarbos) lasa-ma sa tin eu in gura bomboana, si eventual daca se strica si incepe sa puta, ti-o dau tie, bine?

Suna urat, suna scarbos, dar e adevarat. Ne luam viata in propriile maini, daca merge bine, bine, daca se-mpute, mergem la biserica. Daca se face chemare in fata, cu atat mai bine, primii vom fi. Ne vom plange, ne vom strofoca, ne vom agita, si de cele mai multe ori nu va tine mult.

Nu am nimic cu cei care fac asta, incerc doar sa privesc din alta perspectiva. Imi place sa privesc lucrurile din alta perspectiva, din perspectivele care altii nu se gandesc poate niciodata asa.

Nu suntem perfecti, nu are nici macar Dumnezeu pretentia de a fi perfecti de la noi, dar oare asta ne da dreptul sa venim si sa plecam cand vrem?

Un lucru singur vreau sa-l zic aici, ceea ce probabil nu-l stiti, exista o limita la toate plecarile si repocaintele astea:

Evrei 6:4 Caci cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant,
5 si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor
6 si care totusi au cazut, este cu neputina sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, si-L dau sa fie batjocorit.

Eu unul cand am auzit versetul asta parca m-am cutremurat. Nu l-am auzit niciodata la biserica, nici in peniel, nici in tabere, parca lumea se fereste de el oarecum. Nici nu ma mir. Sau poate nu l-am auzit eu, tot ce-i posibil.

Oricum, data viitoare cand aruncam toate principiile pentru o placere de o clipa, pentru a fi face pe desteptul, pentru a fi in centrul atentiei, sau pur si simplu pentru ca putem, sa ne gandim daca nu cumva e pentru ultima oara cand facem asta.