Sunt unii oameni, care indiferent de ce ar face, indiferent de ce ar avea, indiferent de cine ar fi langa ei, vesnic au scuze. Genul de om la care daca sufla putin vantul, se prabuseste tot. Mi-a venit in minte atunci pilda aceea, cu casa de pe nisip. In general imi imaginam acea pilda, ca simbolizand fragilitatea casei fata de valuri, fata de furtuni, fata de cataclisme. Niciodata nu mi-a trecut in cap pana acum, ce s-ar intampla in cazul unei banale adieri de vant. Si acum imi dau seama de fapt, ca la o casa de nisip, nu e nevoie de valuri, nu e nevoie de furtuni, nu e nevoie de tsunami, un simplu vant o va scutura din plin.

La fel este si cu oamenii cu baze fragile. Nu e nevoie de cataclism ca sa-ti dai seama de ei, e suficient sa ii observi cum reactioneaza in cazul unui vant banal. Tot timpul va exista o piedica pentru acestia. Acestia nu sunt pesimisti, nu vad lucrurile tot timpul negru, din contra, sunt foarte optimisti, foarte veseli, foarte deschisi, dar cum ziceam, cu prima adiere de vant…s-a dus tot.

Incet incet reusesc si eu sa scap de acest mod de gandire, care vad ca face ravagii printre cei din jurul meu. Si am decis sa nu las sa faca ravagii si printre mine.

Da, traim in Romania, viitorul e sumbru, negru chiar, financiar, sentimental, fizic, sunt boli noi la toate colturile, sunt oameni care vor sa te fure la toate colturile, sunt de toate peste tot.

Citeam acea scrisoare nostalgica, despre generatia care se juca afara, scapa bomboana pe jos, o lua, sufla pe ea si manca, si totusi nu aveau atatea boli copiii pe atunci. Si mai sunt multe paradoxuri asemanatoare.

In concluzie, fundatia e 90%, restul e inertie, este concluzia la care am ajuns eu.

Cand fiecare va realiza importanta bazelor, probabil ca din acel moment incolo va incepe adevarata schimbare intr-un om.