Este o chestie interesantă, peste care deseori trec, şi pe care totuşi, o uit. Şi nu doar eu. O uită mulţi.

Este un verset foarte interesant, care e însă deseori înţeles doar pe jumătate.

Galateni 6:7  Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
8  Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.
9  Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. 

De câte ori n-am auzit pe cineva zicând: “Nu pot să înţeleg ce Dumnezeu avem. Uită-te la ăla, atâta fură, atâtea face, şi totuşi parcă tot mai bine-i merge.” sau: “Uită-te amu la aia, îşi bate joc de toţi, şi totuşi, tot are parcă atâţia prieteni.” sau câte şi mai câte lucruri de genul. Parcă binecuvântările Lui Dumnezeu se revarsă peste cei mai răi, nu ştiu de ce am senzaţia asta.  Poate doar eu o am. Cunosc oameni care au făcut lucruri pe care nişte oameni din lume nu le-ar face, şi ei, ca şi creştini slujitori, cântăreţi chiar, le fac fără nici o jenă, şi totuşi parcă sunt tot mai binecuvântaţi. În toate domeniile. Oameni ale căror singure dureri sunt “vai că abia am parcat maşina acuma seara-n lotus” sau “vai ce rău îmi stă părul azi” sau mai ştiu eu ce. Oameni mici, care se cred mari. Şi am făcut ce au făcut mulţi alţii. M-am certat cu Dumnezeu pe tema asta. Pentru mine era inadmisibil. Eram îngust, eram egoist, dar aveam nişte întrebări la care doream nişte răspunsuri. Şi le doream cât mai repede.

Iar cum Lui Dumnezeu îi plac certurile de genul, mi-a răspuns destul de repede la întrebări. Răspunsul a venit prin acest pasaj. De fapt, prima oară mi-a venit doar jumătate din răspuns. “Ce seamănă omul, aceea va şi secera“. Destul de limpede. Bun, m-am calmat. A trecut o perioadă de timp, şi evident, am început să cred că e o minciună de fapt. Nimeni nu culegea ceea ce secera. Vedeam atâţia oameni care secerau invidie, bârfă, ură, (sunt în continuare pe tărâmul bisericii) şi totuşi, culegeau admiraţie, lauri, promovări, laude. Era fascinant, stăteam şi admiram cum aroganţa îşi făcea loc în faţă, cum ura îşi făcea loc pe bănci, şi cum invidia era semănată prin bârfă în minţile tuturor, şi totuşi, parcă cu cât ştiai mai multe noutăţi, cu atâta erai mai bine privit. Tot timpul reuşesc să aflu ultimul cine cu cine s-a cuplat, cine cu cine s-a certat, cine pe cine a lăsat, care cu care s-au blăstămat, şi veşnic primeam acea faţă şocată: “Cuuum? Da’ nu ai auzit?”
Nu, de unde să aud… apoi  a urmat iar o serie de certuri cu Tatăl nostru care este-n ceruri. Foarte urâtă de data asta. Orice om are o limită, şi când acea limită este atinsă, se-ntâmplă lucruri care nu se-ntâmplă altfel.

Şi din nou am ajuns la acea fază, cum adică ceea ce semeni aceea culegi? Asta e o aberaţie. Eu văd total altceva. Pavel o fi fost obosit şi a înţeles greşit. Apoi a venit revelaţia. Da, a fost o revelaţie, pentru că cum zicea Ţuţea în acele clipuri, adevărul doar Dumnezeu îl revelează, noi nu-l putem descoperit singuri. Şi adevărul era, culmea, tot în acel verset:

 9  Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.

Aparent simplu. De fapt, nu doar aparent. Se ştie că de semănat se seamănă primăvara şi se culege toamna. La fel e şi aici. Semănăm, dar roadele nu le culegem acum, le vom culege peste ani buni. La fel ca şi cu atitudinile greşite, se formează în timp, şi la un moment dat ne vor defini ca persoane, dar doar mai târziu.

Atât a fost tot. Secerăm ce secerăm, nu fiţi proşti, poate că acum semănaţi un lucru şi vi se pare că nu culegeţi ce semănaţi, dar fiţi proşti, la vremea potrivită, veţi secera exact ceea ce asemănaţi.