Stăteam azi pe hol, aşteptând şi eu ca orice om să intru în examen, şi am observat nişte lucruri interesante. Omul merge atât de departe uneori cu setea de integrare încât se ajunge la nişte caricaturi de oameni, uneori deplorabile.

Ca la orice facultate, bănuiesc că şi voi aveţi câţiva, probabil în minoritate, la vârste mai înaintate. Nimic ciudat. În opinia mea, îi admir pentru curaj, şi pentru faptul că în timp ce alţii se lamentează cu faptul că n-au bani, ei fac ceva practic pentru a avea acei mai mulţi bani.

Stăteam ieri şi am observat, mai multe doamne de vârste destul de înaintate, înaintate serios, în jurul vârstei de 50 de ani. Ce m-a uimit, a fost faptul că se comportau întocmai ca nişte studente de 19 ani. Fără să exagerez. Le vedeam urlând, glumind, spunând bancuri porcoase, la un moment dat culmea culmilor, una scoate din poşetă un obiect de igienă feminină, şi începe să râdă, a mai zis ceva amuzat pe lângă, dar n-am receptat, fiind uimit de atitudinea total neaşteptată. E foarte ciudat să vezi cât respect acordă o femeie de 50 de ani, unei asistente de 28 de ani. Dar nimic nu e mai ciudat decât să vezi o femeie de 50 de ani, comportându-se şi manifestându-se ca o studentă de 19 ani. Nu mă-nţelegeţi greşit, n-am nimic cu manifestările zgomotoase, cu personalităţile extrovertite, cu colericii sau sangvinicii.

Ce vreau  eu să evidenţiez aici nu este asta. Ce vreau eu să evidenţiez, este cât de departe mergem noi câteodată ca să ne integrăm în peisaj? Suntem creştini, sau hai să fim concreţi, suntem pocăiţi. Pentru lume asta suntem. Pentru cei mai educaţi suntem “neoprotestanţi“, pentru cei mai săraci cu duhul suntem “sectanţi“, iar pentru majoritatea suntem “pocăiţi“.

De multe ori mă pomenesc că ascult aceeaşi muzică, am aceleaşi valori, fac aceleaşi lucruri ca şi omul tipic. Am pe telefon aceeaşi melodie, oare de ce n-aş putea avea o melodie creştină? Pentru că m-aş face de râs în locuri publice de-aia. Prefer să o ţin pe Rihanna, că e mai la modă. Vreau să o aud cum cântă despre sex la mine-n telefon, şi vreau să se audă în public asta.

Trecând peste moda tipic pocăiască, care mie personal nu-mi place, dar nu am nimic împotriva ei neaparat, putem observa nişte tendinţe destul de îngrijorătoare. Ca să nu fiu rău, să nu fiu specific, o să zic doar că de multe ori fustele pocăitelor sunt mai scurte, sau maieurile de gigolo ale pocăiţilor noştrii sunt mai strâmte decât a celor de la care ne-am aştepta. În ideea de a se vedea, evident.

Orice lucru, nu e rău în sine, motivaţia face diferenţa. Aş putea să înşirez aici n criterii după care să zic că suntem ca oamenii în lucruri laice. Inclusiv când vine vorba de bani.

O să las în schimb ceva de genul să vorbească-n locul meu, pentru cei care cred că creştinismul se poartă pe tricouri, abţibilde, etc etc.

Trecem peste lipsa de originalitate

Ţineţi minte în Left Behind, partea a 2-a, când se proclama public faptul că Isus nu a fost Dumnezeu, şi că El nu a pretins niciodată că ar fi Dumnezeu, sau că ar fi Mesia?

Ei bine, se pare că pe lângă Codul lui DaVinci care s-a cam stins în ultima vreme, scrierile care promit să zguduie creştinismul din rădăcini apar ca ciupercile după ploaie:

Cu toate acestea, mai sunt printre noi, oameni care cred că vor duce o viaţă normală, în următorii 30-40 de ani. Mi-e milă de ei, că nu ştiu ce urmează.

Mai îmi pare rău pentru idioţii care l-au ales pe George W. Bush, crezând e pocăit, născut din nou.

Bush: All religions pray to ‘same God’
‘That’s what I believe. I believe Islam is a great religion that preaches peace’

de aici.

Asta venind de la cel care se presupune că ar fi cel mai puternic om de pe planetă. Un om care se teme să proclame Adevărul. În schimb îşi rezervă dreptul de a numi terorist pe oricine vrea el.

Când se va-ntâmpla oare ce zicea Duduman?

O idee de poster.

Cum îţi dai seama când un creştin e creştin, nu doar bolboroseşte?

Cum zicea Isus: după roade. Dacă se schimbă. Dacă e acelaşi om, cu aceleaşi păcate, aceleaşi vicii, se minte pe el însuşi.

Deşi a fost şi este huiduită campania Vodafone, nu la ea mă refer. Nu se poate spune că au dreptate în proporţie de 100%, dar un adevăr este la mijloc, indiferent că vrem să-l recunoaştem sau nu. Iar acest adevăr este că lucrurile care nu se spun, nu se văd, nu se aud, se uită.

În mod normal ar trebui să pornim de la premisa că toţi suntem oameni. Că toţi avem aceleaşi nevoi, aceleaşi aşteptări, şi aşa mai departe. De multe ori însă, acesta rămâne doar un caz ideal. De multe ori însă, cuvintele Lui Isus nu-şi au loc în concepţiile noastre, în principiile noastre. De ce? Aş putea să dau bice cu judecăţile şi cu criticile, dar nu voi face asta. Răspunsul care l-aş da mai degrabă, este că suntem oameni.

Un lucru esenţial de care unii câteodată nu se prind, nu ştiu, nu au idee, nu vor, sau pur şi simplu nu le pasă, sunt că lucrurile care nu se spun, se uită. Ştiu că se repetă, dar trebuie să repet. Nu v-ar veni să credeţi câţi oameni cred că totul se-nţelege de la sine, fără muncă, fără dedicare, fără pasiune, fără dorinţă, fără nimic. De la sine.

Stăteam şi vorbeam cu cineva, şi avem amândoi aceeaşi dilemă: cum spui cuiva, care îţi este apropiat, că nu te-a încurajat demult? că nu ţi-a spus demult o vorbă bună? că nu ţi-a mai acordat atenţie de ceva vreme? că nu ţi-a spus cât eşti de important pentru el? că nu te-a mai sunat să vezi ce faci, sau alte mărunţişuri de genul? Că pur şi simplu din ceea ce face denotă miserupism?

Sunt lucruri mici, sunt lucruri care sunt jenante să le zici. Câţi dintre voi aveţi în voi lipsa aia de mândrie ca să mergeţi să spuneţi cuiva că nu vă acordă suficientă atenţie? Eu unul nu, nu o fac, şi nici nu cred că o voi face vreodată. Dar nici dintre voi nu cred că sunt. Pentru că sunt unele lucruri elementare, unele lucruri care se fac, un fel de legi sfinte şi nescrise, absolute, care nu trebuiesc explicate, care nu trebuiesc demonstrate.

Stau şi mă gândesc câteodată, cât de sec poate fi, ca persoana pe care o iubeşti, sau te-ndrepţi într-acolo măcar, vorbeşte mai mult cu alţii decât cu tine? Şi susţine în continuare că te iubeşte. Deşi petrece mai mult timp cu alţii, deşi se distrează mai mult cu alţii, deşi parcă viaţa ei e mult mai legată de alţii decât de tine, susţine în continuare acelaşi lucru. Nu mi s-a întâmplat (nici nu voi permite să mi se întâmple) dar dau ca exemplu, exemplu exagerat, ca să pot exemplifica mai bine ceea ce vreau să spun.

Am păţit în schimb să primesc plângeri visavis de prietenii, cum că m-am răcit, cum că nu mai sunt cum eram înainte, că m-am distanţat, şamd. În opinia mea, plângeri ridicole, pentru că absolut de fiecare dată, mi se întâmpla ca aceste plângeri să-mi vină de la persoane care făceau lucruri de genul celor de mai sus, şi nu făceau lucruri de genul din paragraful anterior. Şi, în opinia mea, nu ştiu dacă a voastră, mi se pare normal să mă distanţez. Consider şi susţin că o relaţie la care nu se munceşte, se răceşte. Inevitabil. N-aveţi cum.

De aceea susţin tare ideea că în căsnicie va trebui să-ţi recucereşti soţia (şi invers) cel puţin odată la câţiva ani, sau, chiar în fiecare zi, în cazul cel mai optim. Desigur, acestea sunt afirmaţii utopice, nu neg asta, dar totuşi, consider că dacă se munceşte, şi nu îţi e ruşine să faci asta, se poate.

Acestea fiind spuse, spuneţi lucrurilor pe nume, spune-i că-l, că o iubeşti, şi nu uitaţi: 12 trandafiri oferiţi separat (adică un trandafir oferit de 12 ori) valorează de 12 ori mai mult decât 12 trandafiri daţi o singură dată. Adică lucruri mărunte şi des fac mai mult decât lucruri grandioase şi rar. Ciudată afirmaţie ţinând cont că eu eram de principiul al doilea. Dar m-am lecuit mai demult (o să povestesc odată).

Predicator la 7 ani.

Înainte să zic părerea mea, aş fi foarte curios legat de părerea unei persoane mai avizate decât mine.

Se poate ca lipsa de lucrători să fie aşa mare încât Dumnezeu să folosească lucrurile slabe să le facă de ruşine pe cele tari? Sau pur şi simplu e vorba de business? Still Benny Hinn.

De ceva vreme, mi se-ntâmplă un lucru ciudat. Aud din ce în ce mai rău de tot felul de idioţi, care nu îmi explic ce gândire pot avea, nu-mi explic cum se aşteaptă să facă ceva în lumea asta, când le lipsesc nişte lucruri elementare de bun simţ.

Exemplu:

Persoana Ics aduce persoanei Z un client. Persoana Z mulţumeşte persoanei Ics pentru client, cu un comision, o sumă fixă, sau o favoare simbolică. Lucru normal, nu?

Ei bine, pentru unii nu. Unii Icşi, gândesc aşa:

De ce Z să câştige n euro, şi doar n/10 euro? Da ce, eu îs mai prost?

Fascinant câtă prostie într-un principiu atât de simplu. Adică tu dai doar din gură, faci puţintică impresie, reclamă, practic spus, treabă de 5 minute, eu lucrez 2 săptămâni pe proiectul respectiv apoi, şi tu te aştepţi să faci tot atât cât mine?

Nu văd logica. Dar da, unii se aşteaptă. Nu-i problemă, să aştepte.

Luca 12:13  Unul din mulţime i-a zis lui Isus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră.”

14  „Omule” i-a răspuns Isus „cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”
15  Apoi le-a zis: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.”
16  Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult.
17  Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.”
18  „Iată” a zis el „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele;
19  şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”
20  Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”
21  Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Becali, becali, becali, un sindrom care e din ce în ce mai peste tot. Tot mai des aud expresii de genul “mă câţi bani au alţii, sau unii”.

Am rămas stupefiat odată, când am auzit din partea cuiva ce conduce un Mercedes, şi nu o vechitură, ci ultimul model în urmă cu 2-3 ani, povestindu-mi cu o tristeţe aproape contagioasă: “Mă, manule, când îi văd pe alţii câţi bani au, câte-şi permit, câte fac, aşa ciudă îmi e că viaţa asta e aşa de incorectă câteodată….”
Am rămas stupefiat. Tipul acesta ţinea cheile de la mercedes pe masă, împreună cu 2 telefoane de o valoare de 1000 de euro aproape. Stăteam şi mă miram ce disperaţi suntem. Am mai auzit tipi cu Audi deloc neglijabil, ce viaţă grea au. Sau alţii cu SUV-uri, plângându-se că ce vremuri grele sunt, că s-a scumpit benzina. SUV-uri americane, ca să fiu mai specific, mari consumatoare de gloanţe în Irak.
Nu ştiu, să râd, să plâng, să-mi bat joc pur şi simplu de ei, să-i ironizez, satirizez, ce poţi să le faci. Eu personal mă consider bogat. O să râdeţi, o să ziceţi că vai ş-amar de capul tău manule, dar eu mă consider bogat. E drept, nu am mercedes la scară, nici audi, telefoanele valorează maxim 2 milioane, dar de fapt stau şi mă gândesc, ce-mi lipseşte.

Dacă e să fiu normal, ca restul oamenilor, aş putea să mă sinucid. Fără să exagerez. Aş avea suficiente motive ca să mă arunc acum împreună cu copilul în braţe de la balcon, pe motiv că sunt sărac.

Dar dacă vrem să fim realişti, ne putem întreba dacă avem haine, murim de foame, dacă ne plouă şi pe noi când plouă afară. Dacă la astea 3 întrebări, ai răspunsuri negative, consideră-te bogat.

De ce? De asta:

O cercetatoare din Ecuador a propus un studiu care e destinat sa aseze totul intr-o lumina patetic relativista, lumina, oarecum spectrala, a dramei planetare.

Daca am reduce umanitatea – spune textul propus de Leticia Aviles – la dimensiunile unui sat cu 100 de locuitori, pastrand in chip riguros proportiile tuturor categoriilor umane existente.

“Satul” acesta ar arata astfel:

- 57 asiatici; 21 europeni; 14 americani (din ambele Americi); 8 africani.

-52 femei; 48 barbati.

- 70 cetateni de culoare; 30 albi.

-70 necrestini; 30 crestini.

- şase din cei o suta de locuitori ar detine 59% din averea totala a satului. Toti sase ar fi americani.

- 80 dintre locuitorii satului ar locui in conditii precare,

- 70 ar fi analfabeti,

- 50 ar fi subnutriti.

- în fiecare zi, ar muri unul si s-ar naste doi.

- unul singur ar avea un titlu academic, unul singur ar avea un PC.

Mai departe:

daca te trezesti dimineata sanatos, esti mai fericit decat cca un milion de oameni, care nu vor apuca saptamana viitoare. Daca n-ai trecut printr-un razboi sau printr-o inchisoare, daca nu stii ce inseamna tortura si foamea, esti mai fericit decat 500 de milioane de oameni.

Daca poti merge la biserica fara sa te temi ca vei fi amenintat, arestat sau ucis, ai mai mult noroc decat 3 miliarde dintre semenii tai.

Daca ai mancare in frigider, esti imbracat decent, ai un acoperis deasupra capului si un pat pe care sa dormi, esti mai bogat decat 75% din locuitorii Pamantului.

Daca ai un cont in banca si ceva bani in buzunar, apartii unei minoritati de 8%, care o duce bine.

Daca citesti acest text, ai sansa de a nu apartine celor 2 miliarde de cetateni ai planetei, care nu stiu sa citeasca…

Iar dacă citeşti acest text, ai calculator + internet, deci eşti mai bogat decât 90% din populaţia globului.

Think different, cum zicea Steve, parafrazându-L pe Isus, care ne spunea să nu gândim ca lumea nebună şi fără pricepere.

Ştiu că nu pun de obicei filmuleţe youtube, dar acum nu este vorba neapărat de filmuţele amuzante sau alte prostii. Este vorba de Dan Puric, un om de care câteodată nu mă satur să-l ascult.

Am văzut zilele astea la televizor, nu ştiu pe ce canal, o reclamă, la ceva emisiune de-a lui Dana Săvuică, sau cel puţin ea apărea în reclamă, care m-a enervat puţin (mai mult). Emisiunea avea legătură cu ceva ce era “fără prejudecăţi”. Nu ştiu de ce, dar parcă oriunde apare expresia asta, fără prejudecăţi, e vorba de sex. Nu-mi explic de ce. Ori toţi prezentatorii de la televiziune sunt proşti, ori presa, ori massmedia în general, dar undeva e greşit. Termenul în sine exprimă conform DEX:

PREJUDECÁTĂ, prejudecăţi, s.f. Părere, idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor; prejudeţ, prejudiciu.

Nu văd legătura cu sexul, şi asta nu-mi place că termenula fost denigrat în aşa măsură, încât s-a pierdut total sensul iniţial parcă. Nu mă credeţi? Căutaţi pe google “fără prejudecăţi” şi vedeţi ce rezultate apar.

Ideea de bază este că noi, creştinii, oarecum, într-un sens foarte ciudat, foarte abstract, parcă ni s-a furat cuvântul ăsta. De ce? Pentru că noi creştinii, ar trebui să fim cei mai fără prejudecăţi. Şi nu vorbesc deloc despre sex (ştiu că vă gândeaţi), vorbesc despre definiţia simplă a cuvântului.  Păreri preconcepute pur şi simplu. Despre persoane, despre lucruri, despre întâmpări. Lucruri de genul “ştiu eu cum e x” – deşi nu-l cunoşti, sau “lasă că ştiu eu cum a fost” deşi n-ai fost de faţă, sau alte lucruri de genul. Biblia ne spune să cercetăm toate lucrurile, să luăm ce este bun. În schimb, noi avem ce ne-nvaţă tata şi mama, de la biserică, dar parcă suntem handicapaţi spiritual. Conferinţa asta profetică, deşi n-am fost decât în ultima seară, m-a făcut să-mi dau seama cât sunt de plin de prejudecăţi de fapt. Şi nu numai eu.

Stau şi mă-ntreb, de ce e musai să vină tot timpul americani ca la noi să fie fain la biserică oare, sau să fie “har”, cum ne place nouă să zicem. Oare noi nu suntem în stare? Oare cei care au venit, nu tot din Biblie au citit, nu tot aceeaşi Biblie o avem şi noi?

Asta m-a fascinat, când omul zicea că profeţia nu este un lucru mistic, nu este ceva doar pentru iniţiaţi, doctoranzi teologici, bătrâni izolaţi de la ţară, călugări, şamd. Asta era o prejudecată. Asta mi-a dat seama că-s incult spiritual oarecum. Şi faptul că nu doar eu gândeam aşa, m-a speriat oarecum. Apoi am văzut reclama respectivă, şi oarecum fără să vreau, am făcut legătura. Noi creştinii, apărem în toată mass-media ca fiind plini de prejudecăţi. Şi sincer…nu-i învinovăţesc. De ce? Păi aşa suntem. La noi, adolescenţii, încă e destul de uşor, dar pe măsură ce creştem, parcă tot se agravează lucrurile. Încă, n-am văzut un adult, în toată regula, creştin, să-şi schimbe o prejudecată despre o anumită persoană, fără să se-ntâmple ceva cataclism în viaţa unuia dintre ei. Pur şi simplu nu am văzut. O părere, odată formată, o duce-n mormânt parcă. Mă disperă pur şi simplu. Orice i-ai spune, orice i-ai explica, orice i-ai demonstra, el aşa crede, şi aşa rămâne.

Nu zic că e valabil la toată lumea. Zic doar, că odată format acest tipar de gândire, cu păreri din rocă volcanică (adică odată întărite, aşa rămân pe veci), urmează pierderi majore. Pentru că toate astea se transmit la cei din jur.

Asta e, suntem plini de prejudecăţi, şi e păcat. Că ar trebui să ştim de ce credem ceea ce credem. Să nu credem doar aşa, orbeşte. Creştinismul nu e deloc bazat pe credinţă oarbă. Există un Isus atestat istoric, care a trăit, a fost răstignit, a murit, şi a înviat, şi mormântul Lui e gol şi azi. Nu văd unde e credinţa oarbă. Ştiaţi că viaţa Lui Isus e mai bine atestată istoric decât orice conducător de la acea perioadă? Nici măcar cezarul n-are atâtea biografii şi documente oficiale ca şi Isus. Şi noi habar nu avem de ce credem în ceea ce credem.

Ar mai fi multe de zis, dar nu vreau să vă plictisesc. Ideea e, fiţi fără prejudecăţi, cercetaţi lucrurile, şi luaţi ce este bun.

Am observat că scriu din ce în ce mai rar, probabil s-a observat, asta nu e neaparat o problemă, ideea e că sunt foarte ocupat şi blog-ul nu reprezintă deloc o prioritate pentru mine (spre deosebire de ce ar crede unii).

Am observat că intenţiile cu care l-am început, nu mai sunt pe-aici. Observ (multe observ eu, ştiu) că blog-ul, la fel cu orice pe acest pământ blestemat (nu sunt supărat, dar chiar e blestemat de păcat), trebuie să munceşti, să te forţezi, să lupţi, ca să faci din el un lucru bun. Mă gândeam eu că suntem orientaţi natural spre păcat, dar nu credeam că se aplică şi la un amărât de blog asta, până la urmă, ce blog, e doar un site unde scriu eu câte-o aberaţie din când în când. Ideea este că da, se aplică şi aici se pare. Nu vine de la sine, nu vine nimic de la sine, cum mi-ar place mie să fie.  Dar e ok, asta-nseamnă că trebuie să mă dau bătut şi să mă apuc de altceva?. Nicidecum (cuvântul ăsta îmi aduce aminte de predicile lui Iancsz). Trebuie doar să fac la fel cu orice alt lucru. Să nu-l las să vină de la sine, ci să mă forţez să-l păstrez în limitele logicii, bunului simţ, şi al legislaţiei în vigoare.

În continuare, sunt curios, ce vă place, sau ce nu vă place în ceea ce scriu eu pe-aici (rar ce-i drept).

Melodia este una veche, se cântă la ţară, se cântă la bunici, nu se mai cântă la noi, şi nu blamez asta. Este una din acele cântări simbol pentru generaţia care a plătit un preţ pe care noi nici nu-l concepem. O puteţi asculta în timp ce citiţi, de obicei pentru asta pun o melodie la începutul post-ului tot timpul o melodie.

Am avut onoarea, privilegiul, nici nu ştiu cum să-i zic, am fost la bunicul meu la festivitatea sa de retragere din funcţie (pe care o voi posta aici după ce-i voi face un montaj decent), şi am fost martor, la unii dintre cei care fac parte dintr-o generaţie, din care cu mare sinceritate pot să spun că oarecum îmi pare rău că n-am făcut parte. Acea generaţie care mergea pe jos dintr-un sat în altul, pe drum cântând cântări, fără să-i intereseze că se fac de râs, că lumea-i ascultă. Acea generaţie care nu cunoştea mersul cu maşina, care nu cunoştea cuvântul conceptul de “e fix, trebuie să terminăm” dar nici acela de “încă nu e fix, hai să mai forţăm 2-3 cântări”. Este o generaţie care a plătit preţul anchetelor, preţul dosarelor la securitate, care şi-a asumat riscul ca cel pentru care face rugăciune, să fie un informator care să-l poată băga după gratii ani buni.

Am asistat, oarecum discret, şi filmând în acelaşi timp, la discuţiile dintre aceşti oameni, desigur, bătrâni azi, şi am rămas şocat de nişte lucruri. Aceşti oameni seamănă foarte mult cu noi de fapt. Aceşti oameni nu sunt deloc demodaţi. Eu garantez, că oricare dintre ei, dacă ar veni şi ar predica la tineret la noi, ar fi la fel de relevant, poate chiar mai revelant decât vedetele generaţiei noastre, gen Pustan. Pentru că discutau nişte lucruri total atemporale. Total imune la modă, la stil, la orice lucru trecător. Şi nu erau deloc acei gen de oameni legalişti, închişi la minte, care-i credeam că ar fi. Râdeau, se bucurau, îşi ziceau glume, depănau amintiri, şi mă miram de unde atâta veselie pe ei, când alţi bătrâni îşi plâng de milă. Era efectiv extraordinar, dar aşa, stând şi uitându-mă la ei, uitam că sunt bătrâni. Pur şi simplu, uitam după un timp. Pentru că discutau nişte lucruri pe care şi noi le discutăm. Despre credinţă, despre curaj, despre frică, despre a-mpărtăşi evanghelia, despre dureri, despre răsplată, despre frica de Dumnezeu, despre exact acelaşi lucruri. Atâta că foloseau un limbaj mai arhaic, dar mie-mi plăcea, nu aveam treabă.

Ţin minte şi acum, când a venit anul trecut în tabăra naţională, fratele Vasile Micula, cu acordeonul lui vestit. Şi-mi aduc aminte, că aşa, cu stilul lui, clasic, dar adevărat, plin de pasiune, a reuşit să ridice întreg cortul în picioare. Toţi băteau din palme, a fost unul din acele momente care mi-au rămas întipărite-n minte. Puteam să mă regăsesc în acele cântări, şi mi-am dat seama, că nu trebuie să uităm ce-a fost în urmă, da, nu la toată lumea le place, şi înţeleg. Dar eu sunt unul din acei ciudaţi, care mă regăsesc şi în stilul celor de la Pocăiţii, dar şi în stilul lui Vasile Micula. Ambele îşi au locul lor.

Sincer să fiu, îmi e dor de acele seri de rugăciune, în care se cântă cântări vechi, nu-mi e ruşine de ele, pentru că reprezintă o parte a penticostalilor din care cred că fac parte, şi pentru că, cum zicea Sunny, de la Vitamina C, cei care aţi fost prezenţi, ştiţi, zicea că un cântec pentru care s-a sacrificat ceva, s-a jertfit ceva, are o putere mult mai mare decât o traducere de la hillsong. Şi sunt total de-acord cu el.

De asta cred eu că au atâta putere aceste cântări, pentru că acea generaţie care le-a cântat, le cânta cu securitatea pândind la geamuri, cu copiii persecutaţi la şcoală, cu femeile cu batic de care lumea-şi bătea joc.

Sper să fim şi noi o generaţie, cu cântări de-ale noastre, cu jertfe de-ale noastre. Să putem povesti copiilor noştrii despre serile de rugăciune din tinereţe, de programele de biserică până seara târziu, de întâmplările din care Dumnezeu ne-a scos la milimetri.

Să fim o generaţie care să jertfească. Să jertfească confort. Să jertfească libertate. Să jertfească interesele personale. Să jertfească eu nu-l suport pe X.

Acestea fiind spuse, abia aştept seara de rugăciune cu tinerii. Sper că şi voi.

Disclaimer:

Nu am de gând să atac pe nimeni, şi nu o să mă refer la nimeni specific în ceea ce urmează să scriu. Vreau să evidenţiez nişte lucruri care cred eu, şi care am observat eu că se întâmplă de ceva vreme, şi care arată nişte adevăruri triste.

Când am auzit prima oară această melodie, reacţia mea a fost tipică. Cât de jenant poţi să fii să faci aşa ceva, ca şi manelar, să plagiezi o melodie creştină, şi tot felul de jigniri adresa manelistului cu pricina.

Apoi a trecut ceva timp. Cum e acea expresie românească: mi-a căzut fisa. M-am pus şi am ascultat-o iar. Şi iar. M-am uitat să văd dacă a schimbat versurile, precum fraţii de la Contrast. Dar am rămas surprins. Nici un vers nu e schimbat. Melodia a rămas 100% creştină. Desigur, în cazul în care a mai fost ceva manelist răstignit şi pus într-un mormânt, şi ca să moară a venit pe pământ. Dar nu cred că e.

Apoi m-am luat la felul cum o cântă. Felul cum o cântă. Poate mi se pare mie, dar parcă o cântă cu o oarecare pasiune, o pasiune care ne lipseşte nouă. Un lucru care oarecum mă sperie. Desigur, vocile rele vor spune, păi o cântă cu pasiune, cum să n-o cânte, când face mii de euro la o nuntă, normal că o cântă. Argumentul ăsta nu e valabil, din simplul motiv că melodia nu e schimbată, a rămas identică. Şi nu poate fi cântată la nuntă, nu poate fi cântată în discoteci. Nu pentru că nu e demnă, ci pentru că nu e comercială. Nu se vinde. Acesta e genul de melodie care-i face pe oameni să se simtă vinovaţi. Cam cum scriu eu pe blog, dar ăsta e alt subiect.

Şi atunci, ce-ar avea de câştigat respectivul interpret? Eu personal nu cred că nimic. Însă oricât de ciudat ar suna, eu n-am nimic cu manelele, singurul lucru care nu-mi plac la ele, e că promovează banii, sexul, prostia.

Ca şi rap-ul american, care are 90% versuri identice (nu mă faceţi să traduc), ca şi R&B-ul, ca şi dance-ul, ca şi oricare altă categorie de muzică. Nu mai acuzaţi maneliştii de prostie. Acuzaţi-i de plagiere, de lipsă de originalitate, de orice. Dar nu-i acuzaţi că-s proşti, că vă daţi în cap. Sexul, banii, sistemul, leii grei, şi alte prostii d-astea, sunt în toate genurile de muzică laică, ştiţi bine. Nu-mi plac manelele, nu ascult manelele, nu le iau apărarea. Însă cred că e drept să iau apărarea la melodia asta, care, deşi e pe ritm de manele, are versuri creştine.

Unde sunt rockerii care apără versurile melodiilor lor, care spun că linia melodică nu contează? Unde sunteţi, ce faceţi? Ce păziţi? Oare nu sunteţi şi voi la fel de orbi ca şi restul oamenilor, care cred că preferinţele lor coincid cu ale lui Dumnezeu. Mult tupeu cred că-ţi trebuie ca să crezi asta. La fel şi cei care spun că doar cele în stil Simina, sau în stil Puiu Chibici, sau Ovidiu Liteanu, sunt melodii pe placul lui Dumnezeu. Nu e adevărat. Melodiile pe placul Lui, sunt cele care transmit mesajul Lui, Cuvântul Lui.

Şi oricât de ciudat ar suna, melodia aceasta intră în această categorie.

Nu credeţi?

Prea talentat tipul, prea frumos cântecul, şi exprimă un adevăr prea adevărat.

always been white trash
i guess i always will
i been searchin for a paradise
somewhere over the hills
and there aint no rainbow
aint no pot o gold
i cant get no sleep
cause all my dreams
have been stole
do bad boys go to heaven
have i committed
2 many sins
when im standin at the gates b4 you
oh lord will ya let me in
do low lifes go to heaven
have we committed 2 many sins
when im standin at the gates b4 you
oh lord oh lord will ya let me in

now my mamma
shes a born again christian
says im goin straight to hell
maybe cause i smoke a lil refer
maybe cause i been 2 jail
just cause i dont go 2 church
dont mean i dont believe
in the man
but its hard 2 trust a religion
when your preachers holdin
out his hand
chorus

and when im standin
in your glory
and you look me in the eyes
you’ll see the pain im wearin
its always been my disguise.

Prezint acest videoclip, ca o metaforă, în cinstea celor ce urmează să se ciocnească mai urât ca cei doi: