Deşi a fost şi este huiduită campania Vodafone, nu la ea mă refer. Nu se poate spune că au dreptate în proporţie de 100%, dar un adevăr este la mijloc, indiferent că vrem să-l recunoaştem sau nu. Iar acest adevăr este că lucrurile care nu se spun, nu se văd, nu se aud, se uită.

În mod normal ar trebui să pornim de la premisa că toţi suntem oameni. Că toţi avem aceleaşi nevoi, aceleaşi aşteptări, şi aşa mai departe. De multe ori însă, acesta rămâne doar un caz ideal. De multe ori însă, cuvintele Lui Isus nu-şi au loc în concepţiile noastre, în principiile noastre. De ce? Aş putea să dau bice cu judecăţile şi cu criticile, dar nu voi face asta. Răspunsul care l-aş da mai degrabă, este că suntem oameni.

Un lucru esenţial de care unii câteodată nu se prind, nu ştiu, nu au idee, nu vor, sau pur şi simplu nu le pasă, sunt că lucrurile care nu se spun, se uită. Ştiu că se repetă, dar trebuie să repet. Nu v-ar veni să credeţi câţi oameni cred că totul se-nţelege de la sine, fără muncă, fără dedicare, fără pasiune, fără dorinţă, fără nimic. De la sine.

Stăteam şi vorbeam cu cineva, şi avem amândoi aceeaşi dilemă: cum spui cuiva, care îţi este apropiat, că nu te-a încurajat demult? că nu ţi-a spus demult o vorbă bună? că nu ţi-a mai acordat atenţie de ceva vreme? că nu ţi-a spus cât eşti de important pentru el? că nu te-a mai sunat să vezi ce faci, sau alte mărunţişuri de genul? Că pur şi simplu din ceea ce face denotă miserupism?

Sunt lucruri mici, sunt lucruri care sunt jenante să le zici. Câţi dintre voi aveţi în voi lipsa aia de mândrie ca să mergeţi să spuneţi cuiva că nu vă acordă suficientă atenţie? Eu unul nu, nu o fac, şi nici nu cred că o voi face vreodată. Dar nici dintre voi nu cred că sunt. Pentru că sunt unele lucruri elementare, unele lucruri care se fac, un fel de legi sfinte şi nescrise, absolute, care nu trebuiesc explicate, care nu trebuiesc demonstrate.

Stau şi mă gândesc câteodată, cât de sec poate fi, ca persoana pe care o iubeşti, sau te-ndrepţi într-acolo măcar, vorbeşte mai mult cu alţii decât cu tine? Şi susţine în continuare că te iubeşte. Deşi petrece mai mult timp cu alţii, deşi se distrează mai mult cu alţii, deşi parcă viaţa ei e mult mai legată de alţii decât de tine, susţine în continuare acelaşi lucru. Nu mi s-a întâmplat (nici nu voi permite să mi se întâmple) dar dau ca exemplu, exemplu exagerat, ca să pot exemplifica mai bine ceea ce vreau să spun.

Am păţit în schimb să primesc plângeri visavis de prietenii, cum că m-am răcit, cum că nu mai sunt cum eram înainte, că m-am distanţat, şamd. În opinia mea, plângeri ridicole, pentru că absolut de fiecare dată, mi se întâmpla ca aceste plângeri să-mi vină de la persoane care făceau lucruri de genul celor de mai sus, şi nu făceau lucruri de genul din paragraful anterior. Şi, în opinia mea, nu ştiu dacă a voastră, mi se pare normal să mă distanţez. Consider şi susţin că o relaţie la care nu se munceşte, se răceşte. Inevitabil. N-aveţi cum.

De aceea susţin tare ideea că în căsnicie va trebui să-ţi recucereşti soţia (şi invers) cel puţin odată la câţiva ani, sau, chiar în fiecare zi, în cazul cel mai optim. Desigur, acestea sunt afirmaţii utopice, nu neg asta, dar totuşi, consider că dacă se munceşte, şi nu îţi e ruşine să faci asta, se poate.

Acestea fiind spuse, spuneţi lucrurilor pe nume, spune-i că-l, că o iubeşti, şi nu uitaţi: 12 trandafiri oferiţi separat (adică un trandafir oferit de 12 ori) valorează de 12 ori mai mult decât 12 trandafiri daţi o singură dată. Adică lucruri mărunte şi des fac mai mult decât lucruri grandioase şi rar. Ciudată afirmaţie ţinând cont că eu eram de principiul al doilea. Dar m-am lecuit mai demult (o să povestesc odată).