Una din bolile tipice naţiei noastre, post decembriste, este aceea că nu ne ştim bucura de lucrurile mici ale vieţii.

Parcă parcurile nu-şi mai au farmecul de altă dată, parcă o plimbare prin parc e egală cu 0, dacă te plimbi hoinar eşti prost, dacă mergi la “iarbă verde” eşti de asemenea, privit oarecum ciudat.

Românul, dacă nu e Vienna, Paris, maşină, bani, condiţii, chestii, trestii, nu e nimic. Pur şi si simplu nimic.

Efectiv eşti idiot dacă dai 10 ron pe o tavă din aia de mici şi mergi în Felix să-i prăjeşti. Un idiot. De fapt, cel mai la modă e să stai să te plângi că n-ai bani. Cât pot să urăsc chestia asta.

Şi nu mă refer la cei care chiar nu au. Mă refer la cei care au, doar că vor lucruri care nu-şi permit. Ca şi cum Becali s-ar plânge că nu poate cumpăra Microsoft-ul, aşa se plâng şi unii că nu au bani să meargă te miri unde să se distreze.

Luând-o şi din perspectiva Biblică, am observat că celor care nu se ştiu bucura cu puţin, Dumnezeu nu le dă niciodată mai mult. Şi pe bună dreptate. De ce? Pentru că n-ar fi oricum niciodată mulţumiţi, oricât ar avea, şi ar fi veşnic nefericiţi.

Din perspectiva mea, a fi mulţumit şi bucuros cu ceea ce ai, e calea spre a avea mai mult. Paradoxal.