Nu ştiu câţi dintre voi aţi citit amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, eu personal ţin minte că le-am citit, şi mi-au plăcut de fiecare dată când le-am citit. Cred că aş fi-n stare şi acum să le citesc iar. Era acolo un episod, cu care toţi cred că ne identificam: La cireşe. Adică acele vremuri când te luai cu haita de la bloc când venea vacanţa, şi mergeai prin grădini, la furat de cireşe, dude, corcoduşe, tot felul de fructe de genul. Mai mult mergeam pentru aventură, nici unul nu cred că mergeau neaparat de dragul cireşelor.

Săptămâna asta, un lucru ciudat mi-a atras atenţia. În timp ce ieşeam de la bloc, este un copac aici, plin de dude. Aşa de plin, că câteva mi-au căzut pe picior, asfaltul era şi el, aproape negru de dudele căzute şi strivite. M-am uitat în sus, şi copacul nici nu contenea de câte erau. Plin plin. Mai încolo, erau nişte copii de sub 14 ani, care se jucau cu rington-urile pe telefon.

Oarecum mi s-a părut ca şi cum copacul ar fi disperat, practic urla, după acele vremuri pe care le-a trăit odinioară. Vremuri când copiii se căţărau pe el şi-l prădau de dude încă dinainte să se coacă. Vremuri când vecinii urlau, şi toţi dispăreau într-o clipită. Oarecum copacul, părea că pentru ei face roadele acelea, roade care acum stau strivite pe asfalt, şi mai lovesc trecătorii-n cap din când în când, generând înjurături, poate chiar din partea acelor copii de la care aştepta să fie căţărat, apreciat, “furat”.

Ciudat cum se schimbă vremurile. Sau iar am eu imaginaţie prea bogată.