Cu care astea?

Păi fiecare dintre noi, avem, de-a lungul vieţii, parte de trădări, răniri, minciuni, etc. Adică fiecare suntem răniţi, şi rănim pe altcineva. Nu voi enumera de ce, cum când, etc, despre altceva vreau să scriu de fapt.

După un timp, fără să ne dăm seama, încet şi pe furiş, se strecoară în noi amărăciune. Amărăciune care apoi devine ură. Din cauză că oamenii ne rănesc, la un moment dat, vorba aia: ni se acreşte. Dar până la urmă, ce facem cu asta? Ce facem cu acreala asta care se adună în noi?

Din ce-am observat eu, în jurul meu, în societate, mass-media, etc, este că în general oamenii de genul ăsta sfârşesc în 2 direcţii diametral opuse. Desigur că sunt o droaie între, dar tratez la general.

Una dintre direcţii, este cea în care devii un om acru, plictisit, plin de ură, care iei la mişto batjocoreşti pe toată  lumea, urăşti pe oricine e mai bun decât tine. Aduni în tine invidie, amărăciune, tristeţe, răni nevindecate, etc.
Treptat treptat, ajungi să trăieşti în pustie. Un loc arid, sec, fără nici o perspectivă. Oriunde ai privi, roată 360 de grade chiar, totul e pustiu. Nimic nu te mai bucură, nimic nu te mai întristează, totul e una cu pământul.

Cunosc oameni de genul acesta. Oameni care trăiesc în pustie. Oameni care fac lucruri, cum să zic, nu pentru că le plac (băutură, sex, etc) ci pentru simplul fapt, că totul e una cu pământul. Deseori acuzam oamenii de genul ăsta, dar am ajuns la concluzia că altfel e de fapt. Mentalitatea e de fapt: măcar atâta, să mă simt şi eu bine.

E trist, dar reparabil însă. Pentru că sunt unii care se trezesc. Şi ajung în celălalt capăt. Oameni pe care fiecare suferinţă, rană, îi face mai frumoşi parcă, mai atrăgători, mai irezistibili.

Am cunoscut mai demult o fată de genul acesta, care m-a uimit. Prin ce? Rămasă orfană de mamă la o vârstă destul de fragedă, un tată foarte suspect, o soră căsătorită, şi care trăieşte şi se întreţine singură la ora actuală. E cu 2 ani mai mică decât mine. Deci pot spune fără să mă tem, că viaţa i-a aruncat acestei fete cred că ce-a fost mai rău. Dar în mod uimitor vă spun, că n-am văzut fată mai fericită şi mai veselă decât ea. Efectiv era plină de bucurie, plină de viaţă, plină de tot. Deşi era batjocorită dintr-o multitudine de motive, totuşi fericirea ei persistă. Şi parcă cu cât trece prin mai multe, cu cât trece timpul, am impresia că tot mai fericită e, tot mai frumoasă, tot mai irezistibilă oarecum. Nu te poţi abţine. Poţi sta cu orele să vorbeşti cu ea, fără să te plictiseşti. Nu e sufocantă, ştie să asculte, şi asta se vede prin oamenii din jurul ei. Deseori mă face să mă simt ca şi cum eu sunt cel care am cele mai mari probleme, niciodată nu o aud pe ea să se plângă.

Este ciudat, nu?

Mai cunosc pe cineva care n-a trecut nici prin 1% decât prin ce-a trecut ea, şi e atâta de plină de amărăciune, de ură, de dezgust, de răutate, mentalitate de “bag picioru’n toate” de nu-ţi vine să crezi.

Am stat şi m-am întrebat, unde-o fi diferenţa? Care-o fi diferenţa? Toţi suferim, nu? De ce aceeaşi suferinţă, îi face pe alţii mai mari, iar pe alţii mai mici?

Am ajuns la concluzia că fiecare suntem responsabili pentru fericirea proprie. Contrar oricăror reclame sau mentalităţi contemporane, Biblia ne spune clar: Dacă sunt trist, singurul vinovat sunt eu. Nimeni altcineva. La fel, dacă sunt rănit, e vina mea.

Sună greu de digerat? Degeaba. Acesta e adevărul. Dacă stau şi mă gândesc acelaşi lucru care în urmă cu ceva timp, mă rănea, astăzi nu are nici un efect asupra mea. Pur şi simplu nu are, nu mă simt, nu mă atinge, nimic. Deci ce rezultă? Că undeva, de fapt, putem controla tot ceea ce este aruncat înspre noi de fapt.

Urăsc faptul că nimeni nu mi-a zis asta până acum. Nimeni. Nici nu mă mir. Toţi credem că dacă suntem jigniţi, acea persoană este de vină. Evident că acea persoană îşi are partea sa din vină, nu neg deloc, tot ce încerc eu să spun, că de noi depinde. Acea platoşă a neprihănirii, am descoperit că ne apără de săgeţile aruncate de către oameni. În general, am observat că oamenii trişti în general, şi uşor de rănit, sunt cei cu o stare spirituală deplorabilă.

Ţin minte odată, eram mai mic, mai prostănac, şi exista o persoană ce reuşea foarte uşor să mă întristeze. Şi la un moment dat m-am enervat, şi mi-am zis mie însumi, ok, timp de o săptămână, o să mă încăpăţânez să fiu bucuros indiferent de ce făcea persoana respectivă. Şi evident, era greu, pentru că vedeam zilnic acea persoană, 7-8 ore pe zi (la şcoală). Dar ştiţi ce mi-a fost marea mirare? A funcţionat. Efectiv a funcţionat. O săptămână a devenit două săptămâni, apoi o lună, apoi s-a dus.

Până la urmă, cred că e o alegere. Totul stă în ceea ce am primit odată cu fructul interzis. Voinţă liberă. Noi alegem cum să fim.