Ţin minte odată o-ntâmplare cu cineva drag apropiat mie, nu ştiu pe ce temă era discuţia dar s-a ajuns la un moment dat că a început să înşiruie calităţi despre toţi prietenii mei, şi când a ajuns la mine, s-a blocat. A rămas cu ceva de genul:”tu…tu eşti…manu.”. Şi punct. Un mare punct. Cel mai sec era că respectivei persoane nu i se părea sub nici o formă că ar fi făcut ceva rău. Din contră, eu sunt cel ce lua prea în serios toată situaţia.

M-am enervat evident, şi mi-am zis, păi dacă aşa stă treaba, ar trebui să meargă la ei, după ce-mi mai pierd timpul, respectiv după ce-şi mai pierde timpul. Asta-mi vine tot timpul în gând la faze de genul. Nu-mi explic. Ştiu că sunt absolutist, că aştept prea multe, că nu ştiu ce, nu ştiu cum, dar oare chiar aşa o fi?

Un lucru care mi se pare foarte urât într-o relaţie, de orice fel ar fi ea, este atunci când celălalt are mereu cuvinte de laudă şi apreciere la adresa altcuiva, şi niciodată la adresa celui cu care vorbeşti. Eu personal evit din plin chestia asta, pentru că mi se pare un lucru care vine de la sine, care bănuiam că se ştie de la sine. Mulţi îl ştiu şi o fac, dar sunt şi care nu.

Stau tot timpul şi mă pun în locul celuilalt. Am un prieten care nu se pricepe la o chestie de exemplu. Cel mai urât din partea mea cred că ar fi să mă pun să-l laud pe alt prieten care se pricepe de minune la chestia aia: “Ce tare-i ăla, ce bun îi mă, da cum se pricepe, pe degete învârte toată treaba“. Mă gândesc cum s-ar simţi respectivul. Ar fi 100% adevărat ceea ce aş spune, nimeni nu ar contesta, nici măcar cel cu care vorbesc, dar totuşi, la ce folos?

O altă întâmplare ce m-a marcat, eram la un cuplu tânăr căsătorit acasă, şi la un moment dat nu ştiu ce a vrut să zică soţia celor de faţă, la care soţul a oprit-o zicându-i: “fi tu atentă cui ce îi zici de omul tău“, la care soţia simţind rapid ideea, revine pe linia de plutire cu “soţul meu e cel mai bun soţ din lume“. Pare un lucru mic, dar în realitate e un lucru mare. Un lucru foarte mare, ce relevă adevărul dinlăuntru, care nu se spune, dar se simte.

Însă ce sec e când mergi la cineva acasă, şi auzi că soţia are doar critici la adresa soţului, că e aşa sau pe invers, sau soţul la fel, că soţia lui e aşa, şi-aşa. Sec de tot. Şi ne mai mirăm de ce sunt atâtea divorţuri. Păi dacă mereu tot alţii/altele-s mai buni, de ce nu merge cu ăia/alea? Mi se pare logic.

Şi totuşi încă mulţi nu ne gândim la asta parcă, nu suntem capabili să ne punem în locul celuilalt. Stau de multe ori prin oraş, în diverse locuri, şi văd câte-un cuplu, şi numa văd pe respectivul cum îi fuge privirea după vreuna, în timp ce-şi ţine prietena de mână. Ea observă, şi văd pe ea acel amestec de furie şi tristeţe, dar nu are ce face îşi zice, se mulţumeşte cu resemnarea. Şi e păcat, că nu-şi dă seama spre ce se îndreaptă.

Concluzia mea ar fi, dacă vă apreciaţi prietenii, spuneţi-le sau arătaţi-le asta. Dacă continuaţi să complimentaţi mereu pe alţii, şi nu pe acela, acest lucru nu e nimic mai mult decât un fel de opium pentru acea relaţie. Se va răci repede. La toţi ne place să primim complimente, dar nimănui să facă, şi se crează acel dezechilibru fatal, care acţionează ca o bombă cu ceas. Se tot adună, adună şi la un moment dat explodează.

Şi să fim serioşi, nu poţi merge să-i spui la cineva, chiar dacă-ţi este cel mai bun prieten: “bă, apreciază-mă”. E jenant, nu? Normal că e. E unul dintre acele lucruri care nu se spun, dar se ştiu de la sine. Se numeşte bun simţ, se numeşte să ştii să iei pulsul relaţiei (de orice natură ar fi ea) şi atunci când simţi că slăbeşte, să iei atitudine. Şi cred că ar fi altfel.

Cn mic hint, cântecul celor de la DC-Talk.