alt discurs din acela.
Tipul a fost printre primii 100 oameni cu cea mai mare influenţă din lume, realizat de revista Times.
Şi nu mă mir.
Loading ...Tatăl meu e mai tare ca tatăl tău.
Nu înţeleg cum pot unii la vârste înaintate (fizic vorbind) să mai practice încă chestia asta.
Ştiţi la ce mă refer, acel gen de oameni la care orice le spui, răspund instant cu “asta nu-i nimic, stai să vezi eu ce [...]“.
Orice ai zice, ei vor combate asta spunând ceva mai mare, mai tare, chiar dacă nu-i întrebi. Câteodată nici nu trebuie să vorbeşti cu ei, vin ei şi-ţi zic.
Nu-nţeleg, chiar aşa de complexat să fi să trebuiască să te reafirmi tot la a 2-3-a frază?
Pe care-l ţine să-i zică?
Intru azi pe royouth, pe pagina principală, ditamai topicul. Zic hai să văd care-i faza, presimţeam ceva ciudat.
O domnişoară întreabă cum să-ţi găseşti soţul, şi de ce nimeni nu vrea să fie cu ea?!?!?
Îl ţine pe careva să-i zică? Sau asta e una din acele “must lie” situation?
Îmi place însă răspunsul uneia, foarte prompt:
you pray..PRAY..
and PRAY some more..
and God will guide you
how do you know, you havent already found him?
maybe it just isnt your time to fall in love yet.. maybe God has other plans for you right now
if all hope fails.. go to romania
Yea, le aşteptăm cu braţele deschise. Să vină cu dolarii numa, sau cum?
Eu zic să vină, să le putem plesni cu euroii înapoi.
Eu zic să vină, să le putem plesni cu euroii înapoi.
Personal mi s-a acrit de români (că-s băieţi, că-s fete) plecate dincolo care cred că dacă vin aici, toată lumea tre să li se închine.
whats so special about romania??
well if you feel you can’t find anyone here..just flash around a few George washingtons in Romania.. and you’ll have anyone.. all over you
Îmi dau seama că tipa glumea, evident, dar ideea reală este că sunt româno-americani care pe bune, chiar cred asta. Adică se aşteaptă ca atunci când aterizează-n aeroport, să înceapă să fluiere băieţii după ea pe stradă, sau să alerge fetele după el ca-n reclama Axe.
Chiar cunosc un specimen din ăsta. A venit singur, a plecat singur. Iar a venit singur, iar a plecat singur. Până la urmă, s-a săturat şi-a rămas acolo, a văzut că nu ţine.
ofer recompensă.
celui care descoperă bloggerul cu firmă de webdesign, cu template de wordpress făcut în frontpage.
simbolul unei generaţii ce se ridică.
Iar mă leg de tehnologie, dar nu pot să nu mă leg, trăind din aşa ceva, am contact mult mai des şi îi observ mult mai clar efectele benefice sau maligne.
Generaţiile se schimbă, valorile se schimbă. Nu-i nimic nou. Dar, spre deosebire de ce zicea Einstein nimic nu e relativ de fapt, şi cum orice are un început are şi un sfârşit, împingerea limitelor moralităţii va da la un moment dat de fund. Undeva jos de tot.
Se ia următoarea melodie, ca exemplu reprezentativ, din cauza versurilor şi a valorilor promovate şi…cel mai important cei 14 anişori ai interpretei precum şi a aspirantelor la trupa de majorete a Andreei Marin:
Mostre din versuri:
“M-am saturat de tot, am sa las scoalaaa”
“Crezi ca-mi pasa ca nu iti pasa. Nu ma mai intereseazaaa”
“Fac ce vreau nu-mi mai pasa, chiar deloc nu mai conteaza”
“Inventez tot felul de scuze sa ma lase acasa”
“Nu vede ca ma streseaza sau poate chiar deloc nu ii pasaaa”
Ea reprezintă generaţia ce vine din spate.
Eu unul înţeleg că e penal, jenibil, imoral, stil cocalar să mergi pe stradă să te dai la fete/băieţi, etc. Credeam că acesta este cel mai de jos nivel. Nu credeam că poate fi mai rău. Dar da, se poate. Mâine poimâine a merge la agăţat în parc va fi ceva ce ţine de domeniul clasicului, parcă şi aud bătrânii zicând: “ce frumos era pe-atunci, când fluieram după fete pe stradă” sau “când băieţii se uitau după noi şi fluierau după noi”.
Deşi sună penal, imoral acum, pot băga mâna-n foc că pe viitor, tot ce va mai rămâne este second life, iar ceea ce zic eu acum, va fi ceva ce va genera un puternic sentiment de nostalgie şi de nemuritoarea frază “pe vremea mea”.
Acum totul se rezumă la 1 şi 0. Oprit sau pornit. Yahoo! Messenger, Hi5, Ringo, Myspace, Facebook, bloguri, second life, twitter, etc.
Practic orice-mi permite să-mi culeg lauri fără să-mi mişc mereu crescândul fund din scaun. Orice satisface (deşi superficial) nevoia de apreciere, de atenţie, de apartenenţă, şi alte nevoi ce se pot rezolva pe cale electronică.
Iar dacă chiar vrei senzaţii tari, porneşti webcamul, comanzi o jucărie de pe unul din site-urile de pe margine de la zoso, şi îi dai drumul. Totul fără să te mişti de pe scaun.
Ce urmează? Pe bune că nu mai îmi pot imagina. Şi nu spuneţi tehnologie gen Matrix, că încă suntem departe de ea.
Dar tot ceva vite tehnologice om fi.
Love St.
Cui nu i-ar plăcea să locuiască pe strada asta?
Cine sunt ei de fapt.
Nu vi s-a întâmplat, ca aşa, pe parcursul copilăriei, să vă uitaţi la oamenii mari din jur, şi să vi se pară că-s aşa, nişte oameni imenşi? Să ai păreri de genul, când o să fiu mare, aş vrea să fiu ca X ?
Şi nu vi s-a întâmplat ca după ce aţi crescut, să vă uitaţi la aceeaşi oameni, şi să fiţi dezamăgiţi dramatic de fapt, de cât de mici sunt. Stai şi te uiţi cum unicele lor preocupări sunt emisiuni de duzină de la televizor, cum singura lor durere este unde-o fi Elodia oare? Cine cu cine se combină la noră pentru mamă, ce telenovele noi au mai apărut, cine cu cine s-a mai combinat în biserică, apropo de asta, ar fi interesant un site oficial cu toate cuplurile, cu feed-uri rss, să se sature odată şi ei.
Oameni care se-ngrijorează de vai da câţi bani are ăla, nu-i corect, el are şi eu n-am. “Bine eu stau toată ziua şi nu fac nimic, dar asta nu-nseamnă că nu am dreptul la bani!!”. Oare nu Pavel spunea, cine nu munceşte, să nu mănânce! Nu intru-n detalii, ştiu că trăim în România, şi nu uitaţi, şi eu trăiesc tot în România.
Mă surprinde şi stau şi mă gândesc, ce idiot am fost mai demult, zicându-mi că vreau să fiu ca ei. De fapt, nu vreau să fiu ca ei, nu vreau să le semăn, mi-e şi ruşine câteodată că sunt asociat cu ei.
Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a ne alege persoanele din jurul nostru. Că nu sunt nevoit să fiu prieteni cu nimeni, că nu sunt obligat, că e doar o simplă opţiune, şi nu sunt cu nimic mai păcătos dacă nu vreau să fiu prieten cu cineva.
Asta mai menţine un echilibru oarecum.
Nu vă-nconjuraţi de oameni mici, ca să nu vă facă la rândul vostru, pe voi, oameni mici. Aveţi dreptul să vă alegeţi prietenii, şi la fel, alţii au dreptul să vă refuze.
Where everybody knows your name
Este ceva dincolo de aceste versuri. Serialul parcă reprezintă o perioadă, sau nişte vremuri, în care lumea era mai prietenoasă, mai puţin invidioasă, mai iubitoare.
Deşi da, acţiunea se petrece-ntr-un bar, nu zic nimic, parcă peisajul şi evenimentele ce se petrec, nu seamănă cu nimic din zilele noastre.
Dar, da, e ceva să mergi într-un loc unde toată lumea ştie cine eşti.
My first HDR images.
Nu e deloc cum mă aşteptam, dar e un început bun zic eu. Toate se-nvaţă.
Undeva la Şuncuiuş:
Tot acolo:
Aceeaşi poză:
Unde sărăcie e Matt?
Traducere stupidă, mi-o asum. Dar îmi place, şi mi-ar place (şi o să) să fac şi eu asta într-o zi:
Where the Hell is Matt? (2008) from Matthew Harding on Vimeo.
românul tot român e.
Oriunde ar merge. Totdeauna mi-au plăcut cei care au id-uri, mailuri, usere, etc, de forma: <nume>+<locaţia exotică unde se află> sau <cetăţenia>.
De pe Royouth (nu se miră nimeni presimt) mi-am adus aminte de chestia asta. Am dat pe unu JohnVienna, cu toate datele fiind de forma asta sau asemănătoare. Mai sunt câţiva cu italia, italianu, spaniolu, etc.
Atât de puţin să ai de oferit ca să fie nevoie să te foloseşti de imaginea oraşului ca să fie ceva appeal? Şi mai zice lumea că nu e totul comercial.
E comercial, toţi se vând, fiecare cu ce (nu) poate.
