Pentru că între timp iar au fost nişte schimbări, da, ştiu, îs în continuă schimbare, dar eu zic că-i bine. O să revin prin septembrie, oarecum cu un alt mod de a privi lucrurile, şi cu nişte subiecte tip dezbatere, cu alte cuvinte, vreau încet încet să renunţ la stilul monolog, şi să provoc mai mult la discuţii.

Ne-auzim.

O să-ncep să postez printre articole, nişte discursuri, sau clipuri, cum vreţi voi, de la TED, cu nişte oameni excepţionali.

O să-ncep cu Evelyn Glennie, care este surdă de la vârsta de 12 ani, şi ne dă lecţii de muzică. Şi-i face şi pe profesionişti:

Nu trece o zi, să nu văd vreun neoprotestant, sau, de ce să-mi fie ruşine să zic, un pocăit de-al nostru, cum reuşeşte cu brio să se facă de râs, şi implicit, să ne tragă pe toţi după el.

E vorba de blogul acesta de exemplu. Sau de clipurile lui Ovidiu Liteanu. Nu neg valoarea conţinutului, însă ceea ce iese, e dezastru. Nu înţeleg de unde obsesia asta cu florile. Şi-n “clipurile” creştine, e plin de peisaje, de flori, de pajişti, de păduri, etc. Eu nu neg că asta e Creaţia lui Dumnezeu şi trebuie promovată, dar cu tot respectul, arată jenant. Nu suntem deloc relevanţi. Îi ţin minte şi pe cei de la contrast, cu clipul lor oxigen, filmat în lac, şi-n păduri. Nu-nţeleg. Singurele clipuri creştine, care se apropie cât de cât de ceea ce cred eu că ar trebui să fie, sunt cele ale conferinţei Peniel. Pe cuvântul meu, că mi se pare că ei au clipuri de prezentare mai faine decât 90% din videoclipurile creştine.

N-am înţeles niciodată, sunt atâtea formaţii creştine, şi nu văd nici una la tv. Nici nu mă mir, nu suntem relevanţi cu nimic. Păi explicaţi-mi mie ce credibilitate avem în faţa unui necreştin când noi arătăm peste tot iarbă verde, flori, şi nemuritorul steag american (ca să vadă de unde avem banii de flori probabil).

Asta nu mi-a plăcut niciodată, şi am încercat mereu să contra-atac. Adică profesionalismul lucrurilor creştine. Bine, aşa cum am putut la vârsta, pregătirea, şi experienţa mea. Fie că e vorba de un clip, de un pliant, de un site (evident) cred că trebuie să se ridice cel puţin la nivelul celor mai buni, chiar să-i depăşească. Pentru că Dumnezeu zice că în lumea asta ar trebui să conducători, nu conduşi. Şi cum zicea odată chiar şi pastorul nostru Bulzan (ca să vedeţi că chiar sunt atent la predici) cred că noi ar trebui să modelăm cultura, nu cultura să ne modeleze pe noi.

Cauzele ar fi multe, dar efectele sunt dezastruoase, şi ne merităm imaginea de fanatici aerieni, incapabili să vadă în ce lume trăiesc. Pentru că da, nu ştim în ce lume trăim de multe ori parcă. Şi suferim de boala aia românească: bine-i şi-aşa.

De aici, până la supravegherea individuală e un pas scurt:

video_121836863081246200_6.flv

Tot am ezitat să scriu, dar într-un final m-am gândit să scriu totuşi, cu ce-am rămas din toată “aventura” asta cu Belgia.

Primul lucru care l-am observat, personal, la fel ca mulţi alţii, este lipsa aceea acută de a avea cât mai mult. Oamenii ăştia efectiv sunt mulţumiţi cu ceea ce au. Oricât de greu ar suna, dar cât timp au un acoperiş deasupra capului, chiar dacă e chirie, şi au cu ce se-mbrăca, n-au nici o treabă. Aici nu e o ruşine să iei de la reduceri, şi nici nu e o ruşine să nu cumperi doar brand-uri consacrate de haine.

Ca temperament, s-a simţit din plin faptul că nu se trag din latini. Oameni calmi, paşnici, la un concert abia dacă scoţi o mişcare din ei. Literalmente stă cu berea în mână, şi priveşte. Imaginaţi-vă cam cum sunt eu la concerte, şi-nmulţiţi cu 1000 de oameni, şi cam asta e atmosfera la ei la concert. Mie-mi convine oarecum. Ce a fost interesant, la ora 12 s-a dat stingerea, şi nu ştiu cum să explic, dar a fost ca şi cum ai apăsa pe un buton şi ai fi dat o alarmă silenţioasă, parcarea a fost goală în câteva minute. Uimitor.

Alt lucru ce ne diferenţiază faţă de ei, nu ca români, ci ca latini, este că la ei este perfect normal sexul des, cu necunoscuţi, şamd. Părinţii le cumpără efectiv anticoncepţionale fiicelor. La noi, se foloseşte acel cuvânt foarte urât cum îmi zicea cineva mai demult, dar la ei, nu există acest cuvânt, pentru că e ceva perfect normal. Drept mărturie este poza ce stă în mijlocul oraşului, pe centru:

Oricât am tinde spre vest, spre civilizaţie, spre “minte deschisă”, spre iluminare, etc.

Nu neg, vreau civilizaţie, vreau stabilitate financiară, vreau linişte, dar abia acolo am văzut, cât de pierdut este un popor fără Dumnezeu. Nu ca la noi, unde măcar în înjurături există draci, există frică de Dumnezeu, chiar dacă mulţi nu o-nţeleg (mă refer aici la populaţia ortodoxă care-şi fac cruce de 3 ori când trec pe lângă biserică). Au acea frică în ei, smerenie, faţă de El, pe care poate nici noi pocăiţii nu o avem.

În fine, la ei, Dumnezeu nu este nicăieri. S-a pierdut demult. Toată bucuria lor, aş putea s-o reduc aşa:

În copilărie – jucăriile.
În adolescenţă – sexul.
În post-adolescenţă – cariera, banii.
În mijlocul vieţii, pentru unii, căsătoria, familia, pentru alţii cariera şi relaţii aiurea fără număr.
Pe la sfârşitul vieţii, campionate de bingo, biliard, poker, bridge, etc. Efectiv toate cafenelele, barurile sunt pline ochi de bătrâni. Nici nu tânăr n-am văzut prin cafenele, toţi erau în parcuri la agăţat (literalmente).

Prima parte o-nchei aici. Într-un fel, în umila mea opiniea, ăsta e preţul care l-au plătit pentru civilizaţie, l-au scos pe Dumnezeu pe uşa din dos acum 2 secole, pretinzând că s-au iluminat.

Şi acesta este preţul pe care-l vom plăti şi noi peste 20-30 de ani.

Mare om şi eu, iau pauză şi nici nu anunţ, nu-i bai, se poate reveni, nu? Ideea este că am fost şi sunt încă foarte ocupat, dar o să-ncerc să mai prioritez lucrurile. Până la urmă, tot 24 de ore pe zi are toată lumea.

Să vedem