Tot primesc mass-ul ăsta pe mess şi mă disperă:

In ultima vreme pretul barilului de petrol s-a redus la jumatate, astfel ca de la 140 dolari a scazut la 70 si totusi, benzina si motorina a scazut cu doar 1000 de lei. E bataie de joc pt ca guvernul tine taxele si accizele la fel de ma Continue reading…

Îmi plac SF-urile. Nu e nimic de mirat, nu e nimic nou cred, şi nimic în neregulă cu asta. Mă tot uit eu la un serial, Stargate Atlantis, probabil îl ştiţi. Nu e cine ştie ce, are minusurile şi plusurile lui, dar la un moment dat o situaţie din film m-a pus pe gânduri:

Ideea era că nişte oameni, trebuiau să-şi împacheteze tot, şi prin asta mă refer absolut tot, să lase tot ce au în urmă, şi să părăsească planeta. Nu doar casa, nu doar oraşul, nu doar ţara, continentul, ci întreaga planetă. Tot ceea ce te reprezintă, toate lucrurile/locurile în care te regăseşti, să le laşi în urmă. Chiar mi-a plăcut, exact în această ordine era prezentată şi drama respectivilor oameni. Trebuiau să lase tot ceea ce ştiau ei că înseamnă realitate, viaţă.

Exact aşa mă gândeam, să zicem că mâine ar veni Isus, şi ne-ar spune că a venit timpul să plecăm cu El. Şi nu, nu ar veni în aşa fel încât să pară ceva cool să pleci cu El, să laşi totul şi să pleci. Nu mă-nţelegeţi greşit, nu zic că va veni anonim, e clar că va veni în slavă şi glorie, ci mă refer că atunci când va veni, va trebui să lăsăm totul în urmă (literalmente de data asta) şi să mergem cu El, undeva într-un loc despre care ştim foarte puţine.

Nu ştiu cât s-au inspirat scenariştii din Biblie, dar ideea de bază e aceeaşi. Trebuia să laşi absolut totul pentru un loc despre care ai auzit doar că e bine, nu l-ai văzut niciodată, nu ştii pe nimeni să fi venit de-acolo, trebuia doar să ai încredere şi să pleci.

Cred că în acele momente se va vedea de fapt, unde ne este inima la fiecare. Desigur, atunci va fi prea târziu oricum pentru o decizie, dar măcar putem fi liniştiţi: Eu garantez că chiar dacă am avea de ales în acele momente, am alege să nu plecăm, am vrea să rămânem aici. Cu casa noastră, prietenii noştrii, contul nostru (care se poate goli foarte uşor apropo), ideile noastre, viaţa noastră, tot ceea ce a însemnat grandiosul eu vreodată.

Până la urmă, această decizia o luăm zilnic. De nenumărate ori. La fiecare mărunţiş, la fiecare minciună albă, la fiecare împingere a limitelor mai departe, la fiecare delăsare, la fiecare clipă de lene, la fiecare durere adâncă în coate. Fiecare decizie ne poate lega sau dezlega de planeta asta care e distrusă încet şi sigur.

Cum ar fi oare, să te uiţi în spate, şi să vezi asta:

Dacă tot e la modă să se scrie despre experienţele neplăcute cu diverse companii, de ce să nu se scrie şi despre cele bune?

Am de ceva vreme un card visa ING, pe care-l folosesc destul de des. Şi nu ştiu cum, am observat că banii dispar încet încet din cont, am verificat extrasele, şi…surpriză, cei de la Betamax Voip încărcau de zor credit de pe cardul meu. Ca sfat, evitaţi pe cât posibil site-urile de voip, 90% din ele aparţin de acelaşi Betamax, cu sediul în Germania, care fraudează mii de oameni.

Ideea interesantă e că am dat un email la ING, zicându-le să se uite care-i treaba. Mare mi-a fost mirarea când în câteva minute mă sună o doamnă să mă întrebe dacă să anuleze cardul, aceasta fiind singura soluţie viabilă. L-am anulat şi acum aştept altul.
Ce e interesant e că era vineri seara, în jur de ora 5:30, deci nu mă aşteptam să fie cineva pe-acolo să răspundă.

Oricum, e bine că ia în serios cauzele de fraudă, şi mă bucur că deşi sunt în România, se comportă ca şi ING-ul din Belgia.

Nu scrii.

Părerea mea.

A zis cineva odată la tineret (nu dau nume că poate mă pomenesc cu citaţie) unde sunt toţi tinerii care erau mai demult, ce s-a-ntâmplat, unde sunt toţi, etc etc, ideea de bază este că de ce suntem aşa de puţini la tinereturi.

Acum deja bănuiesc că vă gândiţi că închinarea e de vină, că predica, că mai ştiu eu ce. De fapt, deloc. Adevărul crud este că e vina fiecăruia dintre noi.

Cum? Păi câţi dintre cei ce sunteţi azi la tineret, aţi avut ca prieteni foarte buni printre cei care nu mai sunt azi? Nu mă refer la cei pe care-i salutaţi, nu mă refer la cei pe care-i ştiaţi din vedere, şi pe care-i admiraţi în secret. Mă refer exact la cei cu care aţi avut contact foarte des. Prieteni apropiaţi.

Adevărul este că toţi ne gândim să facem să le placă la toţi la tineret. Să fie închinarea modernă, predica nu ştiu cum.
Dar adevărul crud este că puţini oameni vin la tineret pentru astea. Ca şi tineri, nu prea mergem nicăieri singuri, ci cu prietenii. Rezultă că de fapt, foarte mulţi merg la tineret ca să se vadă unii cu alţii. Pentru că după tineret se merge-n oraş, pentru că după tineret poţi sta de vorbă cu prietenii pe care-i vezi mai rar, şi tot aici se leagă te miri ce idile.

Până la urmă, de fapt concluzia e simplă, sunt mulţi care nu vin de fapt din cauza nimănui decât a noastră, da, oameni imaturi, oameni care nu pot trece peste nimicuri, şamd. Dar până la urmă, rolul crucial îl avem noi. E uşor să zâmbeşti oamenilor pe care îi vezi odată pe săptămână, dar e greu să-i zâmbeşti celui peste care ştii că l-ai jignit, sau te-a rănit, şamd. E greu să zâmbeşti celor care ştiu că pe dinăuntru urli, că pe dinăuntru plângi şamd.

Dar până la urmă, să facem ce fac politicienii, să ne concentrăm pe lucrurile care sunt uşor de schimbat, şi care dau bine străinilor, şi care implică cât mai puţin efort din partea noastră, a oamenilor de rând. Pentru ca apoi, să găsim un responsabil, să-l judecăm şi să-l împuşcăm (la figurat).

Ce ziceţi, dacă atac în mod direct doctrina celor de la o biserică locală (şi foarte zgomotoasă), se va lăsa cu scandal? Am un post pregătit de ceva vreme legat de noile tradiţii îndesate cu forţa în tinerii noştrii de către reformatorii sosiţi de peste ocean.

Ideea e că nu vrau să-i atac pe ei, ci doar valorile promovate de ei, care-mi par pur şi simplu stupide.

Stăteam acuma seara şi mă minunam, cum ambasadorul Italiei la Bucureşti, venise cu un Toyota Rav4, modelul precedent. Dacă nu avea numere albastre nici n-ai fi zis că e vorba de un corp diplomatic.

Îmi imaginez, ai noştrii cu A8-uri, S-Klasse, şi cine ştie câte şi mai câte, şi vai ş-amar de ei, ca oameni. E interesant cum vine unul din ăsta şi dă lecţii la români. Spun sincer că maşini mai scumpe văd la o nuntă românească decât câte am văzut seara asta.

Cred că asta spune mult despre valorile noastre ca naţie. Am scăpat de comunism şi acum suntem nişte complexaţi material. Trebuie să avem totul, cea mai tare maşină din parcare, să moară duşmanii. Mă mir şi de mine de câte ori mă străfulgeră câte-un gând din ăsta, cât de greu îl resping. Oarecum undeva, ceva, te-mpinge parcă să faci să moară duşmanii )

E amuzant, dar e şi trist. Avem nevoie de 2-3 generaţii de copii distruşi să ne dăm seama că valorile materiale contează, dar nu sunt prioritare. E necesar să ai maşină, dar asta nu-nseamnă că trebuie să fie cea mai tare. E în regulă să ai casă, dar asta nu-nseamnă că trebuie să fie cea mai mare din cartier. E ok să ai haine în vogă, să fi la curent cu vestimentaţia, să fi îngrijit, dar din nou asta nu cred că-nseamnă că trebuie să ai cele mai scumpe haine din încăpere.

Aţi prins ideea bănuiesc.

Am avut, am şi o să am în continuare boală pe fetele materialiste. Şi paradoxal, nu e fiindcă am fost dezamăgit de vreuna (din contră) sau alte lucruri de genul, ci pentru că nu reuşesc să înţeleg următoarea chestie la ele (la materialiste, nu la fetele adevărate).

Dacă tot vor soţi cu bani, de ce îl crede mai bogat pe cel care absoarbe mai ceva ca un absorbant fondurile părinţilor, şi pe cel cu potenţial, muncitor, care nu are porsche cayenne de la părinţi, dar are un amărât de logan din banii lui munciţi de el, e considerat un fraier?

Ca să conving gaiţele ce stau la pândă să mă acuze iar de frustrări exprimate, dau linkul de unde m-a lovit ideea postului:

Dau câteva mostre de materialistă pur sânge, tipa vrea să se despartă de tipul cu logan pe motiv că se face de râs cu el:

voi nu intelegeti. toata lumea ma tachineaza de cand ies cu el. sambata nu a vrut sa mearga in bamboo pe motiv ca nu are bani. m-am oferit eu sa platesc si a spus ca asa ceva nu se face. nu putem sa iesim nicaieri fiindca el nu are bani de nimic. vrea sa mergem doar la mc si in pizzeri dubioase de la el din cartier. nu are nici casa. trebuie sa ne-o tragem la mine fiindca el sta cu parintii. si cand iesim in oras insista sa mergem cu masina lui ca sa fim de rasul curcilor.

Deci totuşi, cât de departe pot merge. Mie unul îmi place de tip că are principii şi ţine la ele. Nu înţeleg însă ce caută cu una ca şi aia, ori nu ştie ce-i poate capul, ori e caz tipic de mântuitor: crede că el o s-o schimbe ) Naivul.

Da, ştiu că nu toate fetele sunt la fel, şamd, nu consider şi niciodată nu am considerat că ar fi, dar revin la întrebarea de mai sus, credeţi că o căsnicie se duce din fondurile părinţilor sau ale familiei?

Aşa că nu mai încercaţi să le desluşiţi misterele )

P.S.

Mi s-a adus la cunoştinţă cum că acest clip ar viza pe cineva direct. Nu, nu vizează pe nimeni şi nimic direct, e o parodie, nu cred că toate fetele sunt materialiste, cred doar că parodiază o realitate a societăţii de azi şi nimic mai mult.

Da, tre să mă laud puţin, dar nu e neaparat lăudare, cât mai degrabă vreau să zic ceea ce se  zice pe blog, adică opinii.

M-am tot gândit pe unde să pun toate pozele, să nu le pierd. Pe HDD nu are rost, prea scump. Pe DVD-uri, după un timp se pierd, se zgârie uşor, se pot strica oricând. Plus că în câţiva ani se duc oricum. Aşa că m-am gândit, de ce nu HDD-urile altora. Adică a celor de la Flickr? Aşa că m-am apucat să fac un cont de flickr pro, a mers relativ rapid, şi am urcat toate pozele acolo. Literalmente, toate. Sunt 15,387 de jpg-uri acolo. Şi merge de minune până acum.

Singurul lucru ce nu-mi place este că nu se pot crea mai multe categorii de contacts. Sunt doar 2 Friends şi Family. Ceea ce mi se pare că sunt puţine.

În rest merge de rupe, spaţiu nelimitat totuşi…

Mă plimbam şi eu ca tot omul, undeva spre decebal, când un poliţist plictisit de viaţă îmi face semn să trag pe dreapta. N-am ce face, mă opresc, îmi cere actele, dau să iau portofelul din locul unde e tot timpul, şi surpriză! nu era acolo. Îi zic la respectivul că l-am uitat acasă, şamd, la care mă pofteşte să cobor din maşină. Fac testul de alcool, vede că-s ok, se mai uită la mine odată, îmi zice că-s în regulă, o să facă doar un proces verbal şi pot pleca. Mândru mă gândesc, scap repede. Când mă uit pe procesul verbal, văd că completează amendă, nu avertisment. Şi scrie şi suma pentru efortul de a verifica datele prin staţie: 324 RON. Scurt şi cu zâmbetul pe buze. Amenda maximă.

Frumos mă gândesc, poliţiştii ăştia n-au treabă. Şi nu n-a funcţionat nici un truc, era prea plictisit de viaţă. După ce m-a plesnit pe mine a plecat acasă, probabil pe mine m-a amendat suficient cât să-şi facă norma pe noaptea respectivă.

Nu-i bai.

Stau şi mă minunez cât se pot agita aceşti agitatori care se numesc presă locală, pentru o chestie banală pentru mine. Citeam că Radu Ţârle a pus un fel de oră de rugăciune pentru cei din prefectură, total opţională, şi pe de-asupra, şi oficiată de un preot ortodox.

Articolele mustesc de ceea ce se numeşte manipularea opiniei publice, deşi toată treaba e opţională, apare articolul se numeşte evanghelia după Ţârle, precum şi pastorul Ţârle. Nu văd ce legătură au americanii cu toată treaba asta, dar în fine.

Nu mi se pare nimic deosebit ca-ntr-o ţară creştin-ortodoxă, un preot ortodox să ţină o rugăciune într-o instituţie publică. Dacă musulmanii încă fac asta, şi nimeni n-are curajul să le zică nimic de frică că se-aruncă-n aer, nu văd care-i problema.

Rămân la ideea că e propagandă ieftină prezentarea distorsonată a presei locale. A da, singura prezentare obiectivă mi se pare a celor de la Bihoreanul. Asta a făcut, asta face, ăsta este personajul, scurt şi la subiect, fără ironii sau alte cele.

Mi-a fost dor să scriu, mi-a fost dor să mă exprim aşa cum doar în scris pot, fără să mă oprească nimeni din vorbit povestindu-mi problemele lor, fără să mă intereseze dacă cineva ascultă sau nu, fără să ştiu cine ascultă şi cine nu. Fără ca nimic din acestea să conteze.

Desigur, faptul că oricine poate citi ce este scris aici va face ca lucrurile să fie “uşor” controlate. Am încercat cât de cât să scriu un rol al blog-ului, o viziune, un scop, ceva ce cred că orice blog ar trebui să conţină.

Ne-auzim