A zis cineva odată la tineret (nu dau nume că poate mă pomenesc cu citaţie) unde sunt toţi tinerii care erau mai demult, ce s-a-ntâmplat, unde sunt toţi, etc etc, ideea de bază este că de ce suntem aşa de puţini la tinereturi.

Acum deja bănuiesc că vă gândiţi că închinarea e de vină, că predica, că mai ştiu eu ce. De fapt, deloc. Adevărul crud este că e vina fiecăruia dintre noi.

Cum? Păi câţi dintre cei ce sunteţi azi la tineret, aţi avut ca prieteni foarte buni printre cei care nu mai sunt azi? Nu mă refer la cei pe care-i salutaţi, nu mă refer la cei pe care-i ştiaţi din vedere, şi pe care-i admiraţi în secret. Mă refer exact la cei cu care aţi avut contact foarte des. Prieteni apropiaţi.

Adevărul este că toţi ne gândim să facem să le placă la toţi la tineret. Să fie închinarea modernă, predica nu ştiu cum.
Dar adevărul crud este că puţini oameni vin la tineret pentru astea. Ca şi tineri, nu prea mergem nicăieri singuri, ci cu prietenii. Rezultă că de fapt, foarte mulţi merg la tineret ca să se vadă unii cu alţii. Pentru că după tineret se merge-n oraş, pentru că după tineret poţi sta de vorbă cu prietenii pe care-i vezi mai rar, şi tot aici se leagă te miri ce idile.

Până la urmă, de fapt concluzia e simplă, sunt mulţi care nu vin de fapt din cauza nimănui decât a noastră, da, oameni imaturi, oameni care nu pot trece peste nimicuri, şamd. Dar până la urmă, rolul crucial îl avem noi. E uşor să zâmbeşti oamenilor pe care îi vezi odată pe săptămână, dar e greu să-i zâmbeşti celui peste care ştii că l-ai jignit, sau te-a rănit, şamd. E greu să zâmbeşti celor care ştiu că pe dinăuntru urli, că pe dinăuntru plângi şamd.

Dar până la urmă, să facem ce fac politicienii, să ne concentrăm pe lucrurile care sunt uşor de schimbat, şi care dau bine străinilor, şi care implică cât mai puţin efort din partea noastră, a oamenilor de rând. Pentru ca apoi, să găsim un responsabil, să-l judecăm şi să-l împuşcăm (la figurat).