La Delirious – Budapesta 19 Decembrie 2008
Trebuia să scrie careva, aşa că am zis s-o fac eu.
La insistenţele unui bun prieten, fan Delirious, (n-am putut să-l refuz nici eu nici ceilalţi), am fost până la urmă la Delirious la concert. La Budapesta însă, nu la Bucureşti, fiind mai aproape şi mai puţin periculos:
Un mic clip din puţinele melodii care le-am ştiut şi eu. Nu eu am filmat, noi fiind undeva printre primele rânduri (drept urmare durerea imensă de cap de la boxe de după concert), dar e mai bine aşa, se vede mulţimea şi atmosfera:
Ca impresie, am fost destul de uimit. Eram obişnuit cu prestaţia trupelor live autohtone, fie ele creştine sau necreştine, care sună total diferit faţă de cum sună pe album.
Delirious însă au fost total la alt nivel. M-a uimit cum cântec după cântec, sunau exact ca şi pe album. Aceleaşi voci, aceleaşi instrumentaţii, şi culmea, mai şi interacţiona cu publicul printre sincronizarea perfectă cu versurile de pe ecranul de pe scenă, versuri care nu erau în powerpoint, ci clipuri video cu care trebuia ţinut perfect pasul ca să poată avea efectul scontat.
Ca de exemplu:
E extraordinar efectul, în special dacă eşti acolo. Într-un fel mă miră de ce trupele de la noi nu folosesc lucrurile de genul. Poate le e frică de lucruri noi, sau poate pur şi simplu nu pot ţine pasul.
Vreau să subliniez că ceea ce a fost a fost însă doar un concert creştin. Nicidecum o seară de evanghelizare, închinare, sau alte cele. Concert pur şi simplu, dar de o substranţă cum rar întâlneşti.
Când primesc de la analiză pozele cu transpiraţia lui Martin promit că le pun.
Manu,
December 26th, 2008 at 11:57 amrevin din nou si din nou asupra unui aspect critic atunci cand vine vorba despre diferentele dintre trupele autohtone si cele straine: CULTURA. Cultura este un fel da DAT pe care trebuie sa ti-l asumi. Poti sa copiezi, da, nu este neaparat ceva chicios insa nu poti sa emiti pretentii de originalitate. In fond si la urma urmei toti copiem ceva, candva, intr-un timp, de la cineva. Muzica este de departe domeniul in care cultura muzica romaneasca (ruso-balcanica) tanjeste cel mai mult cu disperare de a ingurcita forme ale culturilor muzicale occidentale. Daca acest lucru este rau, nu putem stii; daca este folositor, poate, cine stie? Insa un lucru imi este din ce in ce mai clar: cand ne vom trezi din “betia” asta autohtona a imitatiei s-ar putea sa se intample ceva cu adevarat frumos.
Zici tu ceva Marius, şi da, ţine de cultură. Dar eu mă refer aici şi la altceva. Britanicii sunt genul care când fac ceva, ţin neapărat să o facă bine. Şi asta am observat şi la ei. Dacă s-a numit concert, apoi concert a fost. Lumini, sunet extraordinar (din opinia mea de amator) prestanţă scenică la fel, atmosferă nu mai zic, comunicarea cu publicul. Se vedea cu ochiul liber că melodiile acelea au fost muncite, refăcute, până a ieşit ceea ce-a ieşit. De la versuri la linie melodică.
Ştiu că se zice că aseamănă cu U2 ca sound oarecum, dar nu ştiu de ce mie nu-mi prea pare că s-ar asemăna. Sunt pur şi simplu Delirious, sunt unici, fac un lucru şi-l fac bine.
Ce m-a surprins era pacea aia din ochii lui Martin. Reuşea să relaţioneze cu o mulţime întreagă la nivel personal. Adică atunci comunica cu mulţimea, parcă comunica cu tine individual, nu la grămadă. Aici se vede evident, trăirea zilnică şi disciplina în relaţia cu Dumnezeu.
Personal, ia-o ca pe o opinie subiectivă, neprofesională, la mulţi dintre artiştii autohtoni nu le pot asculta muzica pentru că nu trăiesc ceea ce cântă. Şi asta se vede şi pe scenă, ceva ceva îi trădează, oricât de naivi ar fi ei. Şi se simte.
December 27th, 2008 at 4:11 pmDeja trec la alte cele, dar ca şi concluzie, fac un lucru profesional chiar dacă-l fac vorba aia, pentru Domnu, care se uită doar la inimă. Pot concura la orice oră cu orice formaţie laică.