Am fost săptămâna trecută la o familie, cu treburile normale, să repar calculatorul familiei. Nimic deosebit. Credeam eu. După ce am rezolvat problema, l-am dus, l-am instalat, şi am început să le arat ce şi cum. Cum să intre pe internet, le-am făcut cont de messenger, tot tot. Nu ştiau nimic nimic. Erau fascinaţi de imensitatea internetului.
La un moment dat, îmi zice soţia casei următorul lucru:“Ce binecuvântare pe tine că te pricepi la toate astea, nu te stresezi cu munca fizică”. În imensitatea ego-ului meu, recunosc că abia atunci am realizat asta. Credeam până acum că sunt mai bun decât x sau y care stă toată ziua pe messenger, şi cine ştie ce job are, şamd. Soţul ei era tâmplar. Ajutor de tâmplar. Ea la fel, nici o specializare, nimic. Apoi a urmat şi povestea:
Ambii părinţi sunt surdo-muţi. Ambii. S-au cunoscut într-un institut, şi s-au căsătorit. Au avut mai mulţi copii. Evident, cu capacitatea de muncă a părinţilor, situaţia materială a fost destul de precară. Mai mult de atâta, recent tatăl ei fusese omorât pe trecerea de pietoni, şi acum caută avocat să câştige procesul (care teoretic ar fi câştigat de la sine).

Şi stăteam şi mă gândeam, câteodată chiar nu realizăm, afundându-ne în micile noastre necazuri, aşa zise necazuri. Am învăţat să apreciez altfel lucrurile. Şi poate că ea nici nu ştie, că totul a pornit de la cuvintele ei. Probabil că nu va ştii niciodată. Asta nu e important. Important e că deşi nu erau, cum am zice noi penticostalii (foarte aroganţi de felul nostru) “creştini”, mi-au mărturisit că s-au rugat mult pentru copilul să fie sănătos. Şi încă se roagă. Ce m-a uimit a fost practicalitatea creştinismului lor. Erau interesaţi de mediul unde creşte copilul lor în mod direct. N-aveam de-a face cu un copil educat de televizorul cumpărat din job-ul de 14 ore pe zi. Erau mai creştini ca creştinii. Şi aveau o credinţă mai mare ca jumătate din biserica noastră cel puţin toţi la un loc. Din 10 în 10 fraze, auzeam sintagma, ajuta-va Dumnezeu, va face El cumva să fie bine, se-ngrijeşte El. Şi credea asta.

Ce dur e Dumnezeu câteodată, ne loveşte frontal, prin lucruri mici, oameni “mici” (da, cu ghilimele, pentru că nu îi văd aşa).

Azi m-au impresionat cei de la Căminul Felix, dar asta deja e altă poveste…