Poate că au şi venit.

N-am scris nimic de cel a cui e sărbătoarea. Şi nu, nu e vorba de iepurele acela. Nu-nţeleg nici acum cum a ajuns iepurele în înviere, ştiu că este vreo legendă ceva, vreo contopire de sărbători de pe vremea romană, trebuie să mă documentez.

Între timp, acum aproximativ 2000 de ani, într-o vineri ca şi asta, era mare tărăboi se pare la Ierusalim. Democraţia îşi spunea cuvântul. Majoritatea îl vroiau pe Isus mort. Aveau aşteptări de la El, să-i elibereze de romani, să devină rege, să facă şi să drege. Şi l-au ucis.

Acestea pot spune că sunt faptele istorice. Însă cum pe mine tot timpul mă pasionează lucrurile din spatele celor ce se văd şi cunosc, am zis să scriu câteva cuvinte despre ce s-a întâmplat de fapt.

Isus de fapt, şi-a dat viaţa de bună voie şi nesilit de nimeni. A spus-o în nenumărate rânduri: Nimeni nu-mi poate lua viaţa. Eu singur o dau.

Deci practic, oricât de bucuroşi erau acei idioţi care urlau cât îi ţineau plămânii: “Răstigneşte-L”, de fapt undeva, aproape, stăteau legiunile de îngeri gata să intervină la cel mai simplu cuvânt(Matei 25:53). Probabil că erau în standby şi pe drumul crucii, şi chiar şi pe cruce.

Însă a făcut totul foarte intenţionat, şi din dragoste. Oricât de veche şi ultra-uzată ar fi expresia, e cât se poate de adevărată şi azi:

Nu cuiele L-au ţinut pe Isus pe cruce, ci dragostea.