A trecut ceva vreme de când sunt şofer, dar nu de asta este vorba. Vreau să povestesc, ca să observaţi un fenomen, nişte lucruri pe care le-am păţit când am luat maşina, mai exact, o mică (mare) diferenţă de atitudini, pe care sper eu că n-o practicaţi.
Zice într-un cântec că mai nou, americanii nu mai au staruri, au doar idoli.
Cred că zice multe.
Poate că sunt eu paranoic (da, ştiu că sunt) dar mi se pare mie sau simt că suntem din ce în ce mai aproape de acele scene din Left Behind. Criza financiară este doar un oarecare pretext pentru ce urmează. Drept urmare, s-au şi gândit câteva “soluţii” pentru această “criză”:
Parisul va propune la următorul summit G8 un guvern economic mondial în viitorul apropiat (2-3 ani). Legat de ce ziceam eu de maniacii HI5, se va ajunge aici de fapt. Oricine va şi orice despre oricine. Spuneţi adio intimităţii, şi cei care credeaţi că e suficient să marcaţi informaţia ca fiind privată, vă înşelaţi amarnic.
Noi legi nu ne vor lăsa să cumpărăm telefon mobil fără paşaport, pentru că noah, tre să se ştie al cui e telefonul.
Fiecare email şi acţiune întreprinsă pe internet va fi monitorizată şi înregistrată. Pentru că tre să se ştie cine ce face.
De asemenea, dacă faci copii, rişti să dezechilibrezi planeta, şi cei care au mai mult de 2 copii trebuie priviţi urât în societate, şi mustraţi. Pentru că fiecare copil înseamnă CO2 emis în atmosferă.
E ca-n reclama aia, a-nnebunit lupu.
Deşi nu prea am la suflet ţara în sine, că vrem că nu vrem, ce se-ntâmplă-n SUA are consecinţe în toată lumea. De la ei a pornit democraţia şi de la ei a pornit şi criza economică.
La început am avut dubii cum că Obama ar putea să câştige, dar pe parcus parcă am fost din ce în ce mai convins. Nu neaparat pentru că sunt de-acord cu ideile şi programul propus de el, dar mai mult datorită contra candidatului republican, John McCain. Nu ştiu cum a ajuns McCain
Nu vi s-a întâmplat, ca aşa, pe parcursul copilăriei, să vă uitaţi la oamenii mari din jur, şi să vi se pară că-s aşa, nişte oameni imenşi? Să ai păreri de genul, când o să fiu mare, aş vrea să fiu ca X ?
Şi nu vi s-a întâmplat ca după ce aţi crescut, să vă uitaţi la aceeaşi oameni, şi să fiţi dezamăgiţi dramatic de fapt, de cât de mici sunt. Stai şi te uiţi cum unicele lor preocupări sunt emisiuni de duzină de la televizor, cum singura lor durere este unde-o fi Elodia oare? Cine cu cine se combină la noră pentru mamă, ce telenovele noi au mai apărut, cine cu cine s-a mai combinat în biserică, apropo de asta, ar fi interesant un site oficial cu toate cuplurile, cu feed-uri rss, să se sature odată şi ei.
Oameni care se-ngrijorează de vai da câţi bani are ăla, nu-i corect, el are şi eu n-am. “Bine eu stau toată ziua şi nu fac nimic, dar asta nu-nseamnă că nu am dreptul la bani!!”. Oare nu Pavel spunea, cine nu munceşte, să nu mănânce! Nu intru-n detalii, ştiu că trăim în România, şi nu uitaţi, şi eu trăiesc tot în România.
Mă surprinde şi stau şi mă gândesc, ce idiot am fost mai demult, zicându-mi că vreau să fiu ca ei. De fapt, nu vreau să fiu ca ei, nu vreau să le semăn, mi-e şi ruşine câteodată că sunt asociat cu ei.
Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a ne alege persoanele din jurul nostru. Că nu sunt nevoit să fiu prieteni cu nimeni, că nu sunt obligat, că e doar o simplă opţiune, şi nu sunt cu nimic mai păcătos dacă nu vreau să fiu prieten cu cineva.
Asta mai menţine un echilibru oarecum.
Nu vă-nconjuraţi de oameni mici, ca să nu vă facă la rândul vostru, pe voi, oameni mici. Aveţi dreptul să vă alegeţi prietenii, şi la fel, alţii au dreptul să vă refuze.
Azi, la zoso pe blog, găsesc un mic link spre un articol de pe evz care mi-a stârnit interesul. Îi zice aşa:
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/803414/Fuga-de-munca-sport-national/
Adică tinerii fug de muncă, nu vor să lucreze, etc. Parţial nu pot spune că nu e adevărat, cel puţin în partea de vest a ţării. Nu cunosc pe nimeni care să fi terminat liceul şi să nu lucreze. Nici măcar din auzite. Nici băieţi, nici fete, orice-ar fi lucrează.
Ideea principală şi problema, sunt salariile mici se pare. Tinerii nu vor să lucreze pe salarii mici. Oarecum pe undeva îi înţeleg. Dar nu-i înţeleg de ce la 18 ani unii vor să facă 500 €/ lună. Cum, de unde? Pe ce?
Chiar aşa greu e să începi de jos? Să lucrezi câteva luni pe bani de nimic? Aici mă refer la tineri care locuiesc cu părinţii, care în afară de haine sau mers în oraş, nu au alte cheltuieli. Iar dacă n-au, de ce nu profită de timpul ăsta ca să capete mult râvnita “experienţă” cerută de angajatorii cu oferte serioase?
Abia acuma observ, şi înţeleg oarecum, când stau în locul angajatorului. Îmi vine greu să plătesc un om, când valoarea muncii care o face e mică. Când nu aduce nici un beneficiu cuantificabil.
La ce mă refer? Păi azi am dat peste unul, care aflând că am firmă şi că îmi caut om, îmi oferă numărul lui de telefon, datele, tot tot, deşi abia-l cunosc.
Evident, îl întreb:
- Bun, dar ce ştii să faci?
- Orice!
- Bun, îi zic, dar ce anume, ce orice, ce domeniu, ce vrei să faci efectiv, concret, real? Răspunsul? Aţi ghicit:
- Orice! Învăţ repede.
Mi-a fost greu să-i explic că învăţatul nu se face pe bani, se face gratis. Adică dacă vrei să înveţi, înveţi, iar dacă nu ştii nimic, ce vrei să câştigi?
Ştiu, mie acuma mi-e uşor să vorbesc, dar aş minţi dacă aş spune că n-am muncit la vremea mea. Că n-am învăţat reparând pe gratis, că n-am programat făcând site-uri gratis, sau că n-am stat până la ore grele să termin ceva neaparat. Să prind, să-nvăţ conceptul, să văd că funcţionează.
Cu ocazia asta am mai învăţat ceva, ce am mestecat în timpul mesei. Cum se schimbă oamenii. Într-un post viitor.
În concluzie: dacă nu ştii nimic, şi vrei să faci bani, las-o baltă. Asta în cazul în care nu eşti fată şi araţi foarte bine, în cazul ăsta sunt limpezi lucrurile.
Deşi nu sunt fan Paraziţii, din cauza limbajului obscen, în melodia de la 17, spun cât de cât lucrurilor pe nume:
În primul rând, o să încep cu ceea ce mă enervează şi cel mai mult: Idioţii care nu fac nimic decât să abereze pe tema “Robii cu prietenii lui”.
Aproape că s-a milogit Robi de unii să vină să colaboreze, să ajute, n-au venit, nu-i bai, cei care am fost, am mers, am pus umăru, ne-am distrat, am mâncat bine, un restaurant din oradea chiar ne-a sponsorizat cu mâncare cum puţini ştiu că există, şi chiar dacă în final am ajuns iar, doar noi de noi, a fost bestial.
Da, doar noi de noi, şi nu văd problema cu asta.
În al doilea rând, nu-mi place de Smith®, care ne-ar scoate el din biserică cu pantomimă cu tot, ardă-ne drept în fundu iadului dacă ar fi după el. Îl ştiţi, e omul ăla cu butonul de volum (şi bun simţ) stricat. Ăla care-l trimetea pe Ioanci în iad, în coşciug, în lună, în stele, numa el ştie. Ţin minte odată una tare: Scapă-ne doamne de ăsta, că-n fundu iadului ne duce pe toţi. Tare de tot.
Au ieşit bine toate în final, mai bine decât ne aşteptam. Promo-ul, vă vine sau nu să credeţi, Miercuri m-am apucat de el, şi joi l-am terminat. Eram convins că o să fie un eşec total.
Faza cu filmarea live, n-a ieşit cum am vrut eu, în prima seară tv-tunerul refuzând cu încăpăţânare să afişeze altceva decât albastru, şi am rămas cu o singură cameră. Sec, ştiu.
A doua seară însă a mers. Sunt mulţumit în condiţiile în care cu aparatură de 500 de euro am făcut ceea ce se face în mod normal cu mii de euro. Adică masă de montaj, camere profesionale, macarale, etc. Ştiţi cum e, când nu este, intervine acel strop de inspiraţie, şi restul 99% de transpiraţie. Chiar am fost sceptic că va funcţiona ceva, dar a mers.
Mulţumesc pe această cale celor care ne-au pus la dispoziţie proiectoarele, chiar ne-au fost de mare ajutor.
A da, în final, eu am ajuns la lumini, deci dacă v-a enervat ceva, vi s-a părut prea întunecat/colorat/luminos câteodată, nu e vina mea, pur şi simplu nu m-am putut abţine.
Decorul a fost ceva neaşteptat, aici Mircea are 90% din merite. Adică conceptualizare/vizualizare apoi managementul resurselor, echipei, oamenilor (na că şi eu pot folosi denumiri şmechere). El ne împingea pe la spate, hai să merem, hai să dregem, hai să facem.
Ce mi-a mai plăcut, e că am avut de învăţat de la multe trupe, şi cred că inclusiv trupa de panto are de învăţat de la acele trupe. O să zic ce într-un post viitor.
Acestea fiind spuse, abia aştept să pun în aplicare cu Robi un proiect foarte interesant, legat de partea de dramă/pantomimă. Ceva ce demult vroiam să fac, doar că n-aveam cu cine şi mult peste media celor ce se face acum. Sunt idealist, ştiu, dar o să vedem ce-o să iasă.
Grea întrebare.
Răspunsul la toţi ne este acelaşi: păi a fost odată o seară faină de tabără/peniel/confeinţe/rugăciune, etc în care mi-am predat viaţa lui Isus. Tipic.
Dar totuşi, de la ce ai fost mântuit?
De la minciună?
De iad?
De la bârfă?
De la înşelăciuni?
De la pofte?
De la rebeliune împotriva părinţilor?
De la ce ai fost mântuit?
Până la urmă, este trist că vom fi mulţi, din biserică, şi chiar îndrăznesc să spun, de la noi din biserică, care nu vom fi acolo.
Pentru că în final, Dumnezeu face mişcarea finală.
Psalmi 15:1 (Un psalm al lui David.) Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel Sfânt?
2 -Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă.
3 Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său, şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său.
4 El priveşte cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit, dar cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui.
5 El nu-şi dă banii cu dobîndă, şi nu ia mită împotriva celui nevinovat.Cel ce se poartă aşa, nu se clatină niciodată.
Ştim toţi psalmul pe de rost, dar…la ce bun?
Dumnezeu să ne-ajute, să conştientizăm că mântuirea nu e un moment în care ţi-ai predat viaţa Lui Isus, şi apoi ai rămas acelaşi om, nu doar cu numele. Apropo unora, aşa cum faptele nu ne mântuiesc, nu ne mântuieşte nici slujirea care o facem în biserică.
Nu e ideea mea. E un scurt mp3, ce m-a cutremurat literalmente:
Ascultaţi-l, merită:
Oare ce-ar fi, dacă din când în când, am zice adevărul crud unor oameni? Nu mă refer să fim răutăcioşi, ci să fim pur şi simplu sinceri.
Cum a zis odată Ioanci mai demult, într-o predică la tineret, în cazul fetelor era cazul, dar o să prindeţi ideea. Cică dacă o prietenă întreabă dacă-i stă bine cu o anumită chestie (rochie, pălărie, fustă, bluză,etc) şi-i stă penibil de tot, ce faci, îi zici sincer că arată jenant, sau o laşi să trăiască cu impresia greşită?
În ultimul timp învăţ tot mai mult să fiu cât mai sincer. Adică dacă cred că o idee e proastă, să zic pur şi simplu omului că ideea e proastă, şi gata. Sau orice alt lucru de genul.
Cel mai sensibil subiect mi se par predicile. Cine o să le zică vreodată o părere sinceră, crudă, şi realistă?
Uşor de zis, dar greu de zis.
N-aţi întâlnit persoane care pur şi simplu o duceau atât de bine, că erau triste că n-aveau de ce să se plângă, şi atunci inventau tot felul de motive, care de care mai ciudate.
Foarte obositor.
