Satiră, parodie, dar cu un puternic mesaj ascuns.

Legat de postul precedent, am observat zilele acestea un lucru oarecum interesant. Nu ştiu neapărat dacă intră la ipocrizie sau nu, dar pluteşte prin zona aia.

E valabil la ambele sexe, dar din economie de cuvinte o să vorbesc din perspectiva băiatului. Nu aţi observat, când un băiat pune ochii pe o fată, când e ea prezentă, parcă se schimbă total. Iar dacă ai ocazia să

Păi nu?

Chestii interesante despre apă:

a este mult mai mult decât pare. Poate înregistra inclusiv emoţii umane, evenimente, simţiri, tot tot. De exemplu, dragostea, este simţită de apă, şi îi modifică şi întăreşte structura (compoziţia chimică rămâne aceeaşi). Apa ne ascultă, apa ştie ce simţim, şi transmite mai departe.

S-a descoperit experimental cum reacţionează apa la ură, la dragoste, la dezgust, de la cele mai simple la cele mai complexe emoţii umane. Totul analizat la microscop, se vede schimbarea structurii moleculelor de apă (nu a compoziţiei, ea rămâne veşnic H2O).

Tot primesc mass-ul ăsta pe mess şi mă disperă:

In ultima vreme pretul barilului de petrol s-a redus la jumatate, astfel ca de la 140 dolari a scazut la 70 si totusi, benzina si motorina a scazut cu doar 1000 de lei. E bataie de joc pt ca guvernul tine taxele si accizele la fel de ma

Îmi plac SF-urile. Nu e nimic de mirat, nu e nimic nou cred, şi nimic în neregulă cu asta. Mă tot uit eu la un serial, Stargate Atlantis, probabil îl ştiţi. Nu e cine ştie ce, are minusurile şi plusurile lui, dar la un moment dat o situaţie din film m-a pus pe gânduri:

Ideea era că nişte oameni, trebuiau să-şi împacheteze tot, şi prin asta mă refer absolut tot, să lase tot ce au în urmă, şi să părăsească planeta. Nu doar casa, nu doar oraşul, nu doar ţara, continentul, ci întreaga planetă. Tot ceea ce te reprezintă, toate lucrurile/locurile în care te regăseşti, să le laşi în urmă. Chiar mi-a plăcut, exact în această ordine era prezentată şi drama respectivilor oameni. Trebuiau să lase tot ceea ce ştiau ei că înseamnă realitate, viaţă.

Exact aşa mă gândeam, să zicem că mâine ar veni Isus, şi ne-ar spune că a venit timpul să plecăm cu El. Şi nu, nu ar veni în aşa fel încât să pară ceva cool să pleci cu El, să laşi totul şi să pleci. Nu mă-nţelegeţi greşit, nu zic că va veni anonim, e clar că va veni în slavă şi glorie, ci mă refer că atunci când va veni, va trebui să lăsăm totul în urmă (literalmente de data asta) şi să mergem cu El, undeva într-un loc despre care ştim foarte puţine.

Nu ştiu cât s-au inspirat scenariştii din Biblie, dar ideea de bază e aceeaşi. Trebuia să laşi absolut totul pentru un loc despre care ai auzit doar că e bine, nu l-ai văzut niciodată, nu ştii pe nimeni să fi venit de-acolo, trebuia doar să ai încredere şi să pleci.

Cred că în acele momente se va vedea de fapt, unde ne este inima la fiecare. Desigur, atunci va fi prea târziu oricum pentru o decizie, dar măcar putem fi liniştiţi: Eu garantez că chiar dacă am avea de ales în acele momente, am alege să nu plecăm, am vrea să rămânem aici. Cu casa noastră, prietenii noştrii, contul nostru (care se poate goli foarte uşor apropo), ideile noastre, viaţa noastră, tot ceea ce a însemnat grandiosul eu vreodată.

Până la urmă, această decizia o luăm zilnic. De nenumărate ori. La fiecare mărunţiş, la fiecare minciună albă, la fiecare împingere a limitelor mai departe, la fiecare delăsare, la fiecare clipă de lene, la fiecare durere adâncă în coate. Fiecare decizie ne poate lega sau dezlega de planeta asta care e distrusă încet şi sigur.

Cum ar fi oare, să te uiţi în spate, şi să vezi asta:

Nu scrii.

Părerea mea.

A zis cineva odată la tineret (nu dau nume că poate mă pomenesc cu citaţie) unde sunt toţi tinerii care erau mai demult, ce s-a-ntâmplat, unde sunt toţi, etc etc, ideea de bază este că de ce suntem aşa de puţini la tinereturi.

Acum deja bănuiesc că vă gândiţi că închinarea e de vină, că predica, că mai ştiu eu ce. De fapt, deloc. Adevărul crud este că e vina fiecăruia dintre noi.

Cum? Păi câţi dintre cei ce sunteţi azi la tineret, aţi avut ca prieteni foarte buni printre cei care nu mai sunt azi? Nu mă refer la cei pe care-i salutaţi, nu mă refer la cei pe care-i ştiaţi din vedere, şi pe care-i admiraţi în secret. Mă refer exact la cei cu care aţi avut contact foarte des. Prieteni apropiaţi.

Adevărul este că toţi ne gândim să facem să le placă la toţi la tineret. Să fie închinarea modernă, predica nu ştiu cum.
Dar adevărul crud este că puţini oameni vin la tineret pentru astea. Ca şi tineri, nu prea mergem nicăieri singuri, ci cu prietenii. Rezultă că de fapt, foarte mulţi merg la tineret ca să se vadă unii cu alţii. Pentru că după tineret se merge-n oraş, pentru că după tineret poţi sta de vorbă cu prietenii pe care-i vezi mai rar, şi tot aici se leagă te miri ce idile.

Până la urmă, de fapt concluzia e simplă, sunt mulţi care nu vin de fapt din cauza nimănui decât a noastră, da, oameni imaturi, oameni care nu pot trece peste nimicuri, şamd. Dar până la urmă, rolul crucial îl avem noi. E uşor să zâmbeşti oamenilor pe care îi vezi odată pe săptămână, dar e greu să-i zâmbeşti celui peste care ştii că l-ai jignit, sau te-a rănit, şamd. E greu să zâmbeşti celor care ştiu că pe dinăuntru urli, că pe dinăuntru plângi şamd.

Dar până la urmă, să facem ce fac politicienii, să ne concentrăm pe lucrurile care sunt uşor de schimbat, şi care dau bine străinilor, şi care implică cât mai puţin efort din partea noastră, a oamenilor de rând. Pentru ca apoi, să găsim un responsabil, să-l judecăm şi să-l împuşcăm (la figurat).

Ce ziceţi, dacă atac în mod direct doctrina celor de la o biserică locală (şi foarte zgomotoasă), se va lăsa cu scandal? Am un post pregătit de ceva vreme legat de noile tradiţii îndesate cu forţa în tinerii noştrii de către reformatorii sosiţi de peste ocean.

Ideea e că nu vrau să-i atac pe ei, ci doar valorile promovate de ei, care-mi par pur şi simplu stupide.

Stăteam acuma seara şi mă minunam, cum ambasadorul Italiei la Bucureşti, venise cu un Toyota Rav4, modelul precedent. Dacă nu avea numere albastre nici n-ai fi zis că e vorba de un corp diplomatic.

Îmi imaginez, ai noştrii cu A8-uri, S-Klasse, şi cine ştie câte şi mai câte, şi vai ş-amar de ei, ca oameni. E interesant cum vine unul din ăsta şi dă lecţii la români. Spun sincer că maşini mai scumpe văd la o nuntă românească decât câte am văzut seara asta.

Cred că asta spune mult despre valorile noastre ca naţie. Am scăpat de comunism şi acum suntem nişte complexaţi material. Trebuie să avem totul, cea mai tare maşină din parcare, să moară duşmanii. Mă mir şi de mine de câte ori mă străfulgeră câte-un gând din ăsta, cât de greu îl resping. Oarecum undeva, ceva, te-mpinge parcă să faci să moară duşmanii :))

E amuzant, dar e şi trist. Avem nevoie de 2-3 generaţii de copii distruşi să ne dăm seama că valorile materiale contează, dar nu sunt prioritare. E necesar să ai maşină, dar asta nu-nseamnă că trebuie să fie cea mai tare. E în regulă să ai casă, dar asta nu-nseamnă că trebuie să fie cea mai mare din cartier. E ok să ai haine în vogă, să fi la curent cu vestimentaţia, să fi îngrijit, dar din nou asta nu cred că-nseamnă că trebuie să ai cele mai scumpe haine din încăpere.

Aţi prins ideea bănuiesc.

Older Posts »